La Enoh, chemare

Odată, la sfârşit de an,

se-oprise inima în veac,

cu iz de mir, cu iz de fum,

în paşii surzi ce-i desprindeam,

de loc, de om şi chiar de trup,

la uşa care-mi bătea toaca,

să îmi deschidă Sfântul Duh.

Nici eu nu ştiu cum aşteptam,

prin viii morţi şi morţii vii,

eu cal, ori câine- spirit alb,

pe jos, la Belzebut în prag,

cu-un pas în urmă, altu-n faţă,

cătând să prefac smoala-n gheaţă.

Aveam să aflu mai apoi,

de ce plângeam fără motiv,

din ochiul drept, din ochiul stâng,

un dor astral de mai demult,

din Raiu-n care am să şad,

căci plânsu-mi a topit un iad...