de atata ninsoare,
ingerii au inceput sa poarte doliu
si nici crengile pomilor nu sunt departe,
de a se sinucide in repetate randuri
cu turturi, unde in loc de scorbura,
or naste cu totii- harakiri...

E prea puţin

Şi tot e prea puţin să-ţi pipăi doar tăcerea,

Un os ce-mi stă în gât, când caut mângâierea.

E prea puţin o mână cu degetele albe,

s-o port ca amintire cu zâmbetele grave.

E prea puţin o moarte, să învăţ învierea

Un gând de viitor şi amărui ca fierea.

E prea puţin ştii bine, sărutul frunte-n frunte,

Ce ţi l-am dat iubite, acolo sus pe munte.

E prea puţin un Minos, în al său labirint,

Când de însingurare, un muget îi resimt.

E prea puţină moarte, să-mi fie evadare,

În griul labirint, închis fără scăpare.

E prea puţin o aripă albastră-n loc de două,

Când râcâi omoplatu',  să-mi nască una nouă.

E prea puţin de tine, să cresc o despărţire,

Să mă înalţ beteagă, ca orbul în neştire.

Norodul strigă mut, o mantră de jignire,

Şi cere din păcat o nouă răstignire.

Pentru aşa o zi, mocirla asta toată,

Iisus de s-ar întoarce, ar mai muri o dată!

Tăcerea ta

Tăcerea ta m-apasă, 
ca o pasăre, ce şi-a frânt zborul;

nu pot s-o iau la piept, vezi bine,

dar nici, să-i dau ocolul...

Mă-nchin atunci, aripei lăsate,

şi mi-o fac inimă şi frunte,

de o sărut în plâns, cu buze arse-

icoana noastră pentru vremuri crunte.

Te văd atunci, ca pe o fantasmă,

sălbatec, cum la piept mă-nvălui,

şi mă lipesc în fugă, de fereastră,

să îţi văd paşii, unde ţi-i mai nărui.

De după geam, răspunde un ecou,

şi-i verde conturat în anotimp,

iar eu ciulesc urechile s-aud,

bătăile din piept, în contratimp.

Tăcerea ta mă-mbie ca un cânt,

cu note de amor şi de angoasă,

şi-n mine toate-s vii, decât oricând,

când inima, tu, mi-o prefaci în casă.

Priviţi...primiţi?

Priviţi cum v-au minţit părinţii
Cu Dumnezeu-n zeii care sunteţi,
Mai falnici decât cerul şi pământul,
De parcă n-aţi muri grămadă, cu tot lutul.
Priviţi cum aţi crescut în pântec plumb,
Şi vă minţeaţi în gând, că-i aur scump,
Cum n-aţi fi vrut să îl vedeţi de fel,
Că-i gol matern dintre o ea şi-un el.
Priviţi cum v-au minţit cu nemurirea,
C-ar fi o soră blândă cu iubirea,
Clişee, ce s-au dat apoi drept chipuri,
Că sunteţi voi, al vieţii dulci tertipuri.
Priviţi de aţi putea, la polul inamic,
Cum v-ati clădit o viaţă de nimic.
De aţi vedea ce zace pe sub voi,
V-aţi plânge, cu frunţile-n noroi,
Rugându-l pe el ca pe icoană,
Să vă dea Raiul, numai de pomană…
Priviţi crescând iluzia, pe zid-
o viperă, ce scuipă cu acid,
idei crescute-n veşteji mărăcini
să vă transforme-n muţii arlechini.
La un aşa spectacol aberant,
Îmi arunc pasu-n iad, exuberant,
De unde nasc cele mai albe stele,
Din smoala arsă, a tinereţii mele,
Dar vreau să stiu şi eu un amănunt:
Şi dacă sunt… de ce mai sunt ?
În câte iaduri am să cat eu pace,
Doar doar, în faţa crucii-oi tace ?

Linie fină

Buricul degetului făcea ce ştia mai bine:

desena inimi pe geam;

doar doar…mi s-o deschide vreuna,

din falange…până-n creier,

din creier până-n glob.

Globul ceresc desigur…

Căci, ştiţi şi voi că inimile perfecte

iau mereu forma soarelui.

Aşa e datina.

Mai veneau unii modernişti, care chipurile,

au inventat, auzi…

inima ca sistem respirator…

Atât ;

restul cica-ar fi fost demodat.

S-a vândut bine o vreme,

primind mereu o Cola gratis…

cum altfel…decât rece ,

ca gheaţa!

La urma urmei, orice invenţie,

trebuie făcută cu cap…

Şi uite-aşa s-a dus vestea

că inima are doar forma fricii.

Şi s-a dat al naibii de bine,

neuitând să i se-adauge mereu un bonus,

în bani, desigur.

Acolo stătea vânzătoarea, cu un zâmbet crăcănat,

ce invita mieroasă:

« Ia tot ce doreşti Mitzi,

îmi aduci tu banii mai tarziu… »

Acesta este postmodernismul :

când inima ia toate formele,

mai puţin cea a ei;

că de atâta zbucium şi-a uitat-o.

O veţi găsi confuză, holbându-se-n oglindă,

ea şi câţiva prieteni anonimi,

schizofrenici, de altfel,

întrebându-se sine pe sine,

« Da ‘ eu cine sunt ? »

-Hm, Hm, răspunde Sinea,

Permiteţi să raportez:

m-am ascuns în legitimă-aparare,

postmoderniştii, au pornit focul,

cu Cola rece ca gheaţa

si n-au văzut că deranjau…cina

-Ce cină, mă? vorbeşte clar !

-Cea de taină, desigur.

Dumnezeu stă ascuns în inimă:

dacă n-o ţinem deschisă, se sufocă!

De priviţi mai atent, în oglindă,

aţi vedea cum Domnul dă la peşte

cu diavolul, drept vierme,

când diavolu’şi pune-n undiţă momeală,

în loc de râmă…îndumnezeirea !

Atunci, într-un act salvator,

buricul degetului făcea ce ştia mai bine,

desena inimi pe geam… şi-n mine.

Înserare

Aţi văzut cum pe-nserate,

albastrul se crapă de roşu,

forfotind parcă în nori, ce vin de-a valma,

scurşi din vena,

unui Dumnezeu atavic?

Se întinde liniştea,

deasupra Bucureştiului,

deasupra antenelor de pe case,

ce-şi cască braţele spre cer-

un soi de cruci, ale nerăstigniţilor tâlhari.

Fug păsările-n stoluri sparte,

din două-n două, în N luate câte K,

deasupra oamenilor, ce se caută-n verde,

un el pe-o ea, din doi în doi,

combinaţii de N, luate câte K.

În zborul lor, au scris şi mistici,

visând la soare, păgân, ca la un Ra,

şi văd cum se crapă-n zare,

un cuib celest la răsărit.

Se duc, spre o altă lumină,

necreată, neatinsă,

decât de ele,

sau poate de rătăcitorii îngeri,

ce făuresc încă, pe-ascuns, pământul.

Se duc păsările, şi tot ca ele mă întorc,

în fiecare seară-n zborul meu,

spre cuibul nemaivăzut încă.

Acolo, mi-eşti tu, răsăritul infinit,

pictând pe cer lumina,

ascuns pe cât se poate,

cu tempera cu tot,

 în paiele uscate...

Mă ghemuiesc să nasc din gât,

deasupra Bucureştiului,

un ou cald, ca de găină,

şi proaspăt cu miros de fân-

produsul net, pe simţiri brute-

cadoul meu, uitat de stol...

Oul se furişează apoi, în altul mare,

matern, ca un fetus la origini,

şi capătă miros de fân ceresc,

din cuibul cu ouă, ca la Paşte,

pictate-n tempera atent,

cu albastru-roşu...pe-nserate.

Ochiul din tâmplă

Mâna mea dreaptă alerga pe imaş,

în două degete, subtil,

să n-o confunde vulturul cu vreo insectă

şi să oprească, vai mie!

capodopera, ce-urma să fie.

Umărul sângera desţelenit,

ca un arbore în aşteptarea rădăcinii,

un fel de reumatism târziu,

ce anunţa subit,

naşterea de poezie.

M-am oglindit apoi, ca marea ghicitoare,

care tăcea râzând într-o ceaşcă de ceai,

de răsturna-n suflarea-i,

tot Styxul de corăbii,

şi alte vise multe, cu izul lor de tei.

Viitorul, se pare că nu l-am nimerit;

îmi tot dădea cu virgulă, un număr,

ce doar Fibonacci, ar fi fost

suficient de nebun,

să-l împartă şi să-l vadă de atâtea ori,

la nesfârşit.

Blestemam atunci, tot frigul,

că-mi scutura din oase nefiinţa

şi nu puteam să-mbrăţişez pământul,

cumsecade.

Improvizam atunci, cu-mpământare

îmbrăţişarea-mbrăţişată,

la tâmpla, care-şi pâlpâia într-însa,

naşterea, desigur...

a unui Dumnezeu albastru.