miercuri, 27 martie 2013
E prea puţin
Şi tot e prea
puţin să-ţi pipăi doar tăcerea,
Un os ce-mi stă
în gât, când caut mângâierea.
E prea puţin o mână
cu degetele albe,
s-o port ca amintire
cu zâmbetele grave.
E prea puţin o
moarte, să învăţ învierea
Un gând de viitor
şi amărui ca fierea.
E prea puţin ştii
bine, sărutul frunte-n frunte,
Ce ţi l-am dat
iubite, acolo sus pe munte.
E prea puţin un
Minos, în al său labirint,
Când de
însingurare, un muget îi resimt.
E prea puţină
moarte, să-mi fie evadare,
În griul
labirint, închis fără scăpare.
E prea puţin o
aripă albastră-n loc de două,
Când râcâi
omoplatu', să-mi nască una nouă.
E prea puţin de
tine, să cresc o despărţire,
Să mă înalţ
beteagă, ca orbul în neştire.
Norodul strigă
mut, o mantră de jignire,
Şi cere din păcat
o nouă răstignire.
Pentru aşa o zi,
mocirla asta toată,
Iisus de s-ar
întoarce, ar mai muri o dată!
duminică, 24 martie 2013
Tăcerea ta
Tăcerea ta m-apasă,
ca o pasăre, ce şi-a frânt zborul;
ca o pasăre, ce şi-a frânt zborul;
nu pot s-o iau la
piept, vezi bine,
dar nici, să-i
dau ocolul...
Mă-nchin atunci,
aripei lăsate,
şi mi-o fac inimă
şi frunte,
de o sărut în
plâns, cu buze arse-
icoana noastră
pentru vremuri crunte.
Te văd atunci, ca
pe o fantasmă,
sălbatec, cum la
piept mă-nvălui,
şi mă lipesc în
fugă, de fereastră,
să îţi văd paşii,
unde ţi-i mai nărui.
De după geam,
răspunde un ecou,
şi-i verde
conturat în anotimp,
iar eu ciulesc
urechile s-aud,
bătăile din
piept, în contratimp.
Tăcerea ta
mă-mbie ca un cânt,
cu note de amor
şi de angoasă,
şi-n mine toate-s
vii, decât oricând,
când inima, tu,
mi-o prefaci în casă.
marți, 19 martie 2013
Priviţi...primiţi?
Priviţi cum v-au minţit părinţii
Cu Dumnezeu-n zeii care sunteţi,
Mai falnici decât cerul şi pământul,
De parcă n-aţi muri grămadă, cu tot lutul.
Priviţi cum aţi crescut în pântec plumb,
Şi vă minţeaţi în gând, că-i aur scump,
Cum n-aţi fi vrut să îl vedeţi de fel,
Că-i gol matern dintre o ea şi-un el.
Priviţi cum v-au minţit cu nemurirea,
C-ar fi o soră blândă cu iubirea,
Clişee, ce s-au dat apoi drept chipuri,
Că sunteţi voi, al vieţii dulci tertipuri.
Priviţi de aţi putea, la polul inamic,
Cum v-ati clădit o viaţă de nimic.
De aţi vedea ce zace pe sub voi,
V-aţi plânge, cu frunţile-n noroi,
Rugându-l pe el ca pe icoană,
Să vă dea Raiul, numai de pomană…
Priviţi crescând iluzia, pe zid-
o viperă, ce scuipă cu acid,
idei crescute-n veşteji mărăcini
să vă transforme-n muţii arlechini.
La un aşa spectacol aberant,
Îmi arunc pasu-n iad, exuberant,
De unde nasc cele mai albe stele,
Din smoala arsă, a tinereţii mele,
Dar vreau să stiu şi eu un amănunt:
Şi dacă sunt… de ce mai sunt ?
În câte iaduri am să cat eu pace,
Doar doar, în faţa crucii-oi tace ?
sâmbătă, 16 martie 2013
Linie fină
Buricul degetului
făcea ce ştia mai bine:
desena inimi pe
geam;
doar doar…mi s-o
deschide vreuna,
din falange…până-n
creier,
din creier până-n
glob.
Globul ceresc
desigur…
Căci, ştiţi şi
voi că inimile perfecte
iau mereu forma
soarelui.
Aşa e datina.
Mai veneau unii
modernişti, care chipurile,
au inventat, auzi…
inima ca sistem respirator…
Atât ;
restul cica-ar fi
fost demodat.
S-a vândut bine o vreme,
primind mereu o Cola gratis…
cum altfel…decât rece ,
ca gheaţa!
La urma urmei,
orice invenţie,
trebuie făcută cu cap…
Şi uite-aşa s-a dus vestea
că inima are doar forma fricii.
Şi s-a dat al
naibii de bine,
neuitând să i
se-adauge mereu un bonus,
în bani, desigur.
Acolo stătea
vânzătoarea, cu un zâmbet crăcănat,
ce invita
mieroasă:
« Ia tot ce
doreşti Mitzi,
îmi aduci tu
banii mai tarziu… »
Acesta este
postmodernismul :
când inima ia toate formele,
mai puţin cea a
ei;
că de atâta
zbucium şi-a uitat-o.
O veţi găsi confuză,
holbându-se-n oglindă,
ea şi câţiva prieteni anonimi,
schizofrenici, de
altfel,
întrebându-se
sine pe sine,
« Da ‘ eu
cine sunt ? »
-Hm, Hm, răspunde
Sinea,
Permiteţi să
raportez:
m-am ascuns în
legitimă-aparare,
postmoderniştii,
au pornit focul,
cu Cola rece ca
gheaţa
si n-au văzut că
deranjau…cina
-Ce cină, mă?
vorbeşte clar !
-Cea de taină, desigur.
Dumnezeu stă ascuns
în inimă:
dacă n-o ţinem
deschisă, se sufocă!
De priviţi mai
atent, în oglindă,
aţi vedea cum Domnul
dă la peşte
cu diavolul,
drept vierme,
când diavolu’şi pune-n
undiţă momeală,
în loc de râmă…îndumnezeirea !
Atunci, într-un act salvator,
buricul degetului
făcea ce ştia mai bine,
desena inimi pe
geam… şi-n mine.
luni, 11 martie 2013
Înserare
Aţi văzut cum
pe-nserate,
albastrul se
crapă de roşu,
forfotind parcă
în nori, ce vin de-a valma,
scurşi din vena,
unui Dumnezeu atavic?
Se întinde
liniştea,
deasupra Bucureştiului,
deasupra antenelor
de pe case,
ce-şi cască
braţele spre cer-
un soi de cruci,
ale nerăstigniţilor tâlhari.
Fug păsările-n
stoluri sparte,
din două-n două,
în N luate câte K,
deasupra
oamenilor, ce se caută-n verde,
un el pe-o ea,
din doi în doi,
combinaţii de N,
luate câte K.
În zborul lor, au
scris şi mistici,
visând la soare,
păgân, ca la un Ra,
şi văd cum se
crapă-n zare,
un cuib celest la
răsărit.
Se duc, spre o
altă lumină,
necreată,
neatinsă,
decât de ele,
sau poate de
rătăcitorii îngeri,
ce făuresc încă, pe-ascuns,
pământul.
Se duc păsările,
şi tot ca ele mă întorc,
în fiecare
seară-n zborul meu,
spre cuibul
nemaivăzut încă.
Acolo, mi-eşti
tu, răsăritul infinit,
pictând pe cer
lumina,
ascuns pe cât se
poate,
cu tempera cu
tot,
în paiele uscate...
Mă ghemuiesc să
nasc din gât,
deasupra Bucureştiului,
un ou cald, ca de
găină,
şi proaspăt cu
miros de fân-
produsul net, pe
simţiri brute-
cadoul meu, uitat
de stol...
Oul se furişează apoi,
în altul mare,
matern, ca un
fetus la origini,
şi capătă miros
de fân ceresc,
din cuibul cu ouă,
ca la Paşte,
pictate-n tempera
atent,
cu albastru-roşu...pe-nserate.
Ochiul din tâmplă
Mâna mea dreaptă
alerga pe imaş,
în două degete,
subtil,
să n-o confunde
vulturul cu vreo insectă
şi să oprească, vai
mie!
capodopera,
ce-urma să fie.
Umărul sângera
desţelenit,
ca un arbore în
aşteptarea rădăcinii,
un fel de
reumatism târziu,
ce anunţa subit,
naşterea de
poezie.
M-am oglindit
apoi, ca marea ghicitoare,
care tăcea râzând
într-o ceaşcă de ceai,
de răsturna-n
suflarea-i,
tot Styxul de
corăbii,
şi alte vise
multe, cu izul lor de tei.
Viitorul, se pare
că nu l-am nimerit;
îmi tot dădea cu
virgulă, un număr,
ce doar Fibonacci,
ar fi fost
suficient de
nebun,
să-l împartă şi
să-l vadă de atâtea ori,
la nesfârşit.
Blestemam atunci,
tot frigul,
că-mi scutura din
oase nefiinţa
şi nu puteam
să-mbrăţişez pământul,
cumsecade.
Improvizam atunci,
cu-mpământare
îmbrăţişarea-mbrăţişată,
la tâmpla, care-şi
pâlpâia într-însa,
naşterea, desigur...
a unui
Dumnezeu albastru.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)