Dincolo

Dincolo de geam e o lume care-așteaptă

să-mi umple golul cu neființele lor,

cu fricile sădite-n măduva oaselor,

vândute frumos și ambalate-n roșu.

Dincolo de prag e îngerul care tace de-o oră,

și se uită pierdut la frigiderul

umplut și el de gânduri feliate,

vândute frumos și ambalate-n roșu.

Dincolo de ușă e cheia fericirii,

dar m-am încuiat pe dinăuntru,

cu poeziile mele de-ntristare, evident,

vândute frumos și ambalate-n roșu.

Dincolo de fațade, sunt un coșciug ambulant,

umplut cu trupul iubirilor moarte,

decorat cu buchete de imortele, și ele

vândute frumos și ambalate-n roșu.

Scurtă revedere

Ne-am îmbarcat demult, la drum spre Paradis,

dar trenul ne-adus în gara cea de nord

și ne-am găsit mai reci ca vântul din fiord,

sub o cupolă spartă- uitatul paraclis.

Ne-am luat de mâini deși, nici noi nu mai credeam

că mai exista suflu în recile vagoane;

pe spate mă-ncercau atingeri, în frisoane

și-un gând că ce era, e tot ce mai aveam.

Ne împărțise timpul, cu tot pe jumătate,

și mă-ntrebai din ochi dacă acum mi-e bine;

nu mai știam nimic, de mine sau de tine

și fără noutăți, e totu' o noutate.

Ne-am înfruptat apoi din fructul viu al cărnii,

mințindu-ne că suntem prin raiuri și livezi,

era un vis plăcut, s-a dus după cum vezi...

și n-am făcut decât, să mi te-adaug rănii.

În scurtul nostru timp, văzut-am că se poate

mă bucuram că vii, doar să te văd plecând

și-acum ce m-ai lăsat, e tristul nopții gând:

că tot ce am născut sunt versuri de o carte.

Ce am uitat să-ți zic

O dată la șapte ani, trupul meu

descinde într-al tău,

ca altoiul de cireș.

Atunci putem să ne privim în față,

ca sufletele în oglindă,

să te inspir până-n străfunduri,

pe nara dreaptă, nara stângă.

Doar aerul se plimbă între noi,

în patul fără timp și spațiu,

se-aude doar un ritm de blues și cred

că-s în eternitate, ca-n pactul meu

cu dracu.

În trup mi te preumbli ca o limfă,

și părul meu te-acoperă sub stele,

și-n coaste au început să-mi crească

întâile amintiri albastre.

Dar timpul trece pân'la zi

și ai să-mi fii departe;

eu am să-ți zic, deși n-ar trebui:

m-am atașat de tine...ca de moarte.

Din rădăcini

Număram frunze din copacul vieții sau al morții...

nu mai știu,

că de-atâta spiritualitate abia țineam cuțitu-n mână.

Inițial voiam să-mi scrijelesc pe trup, un copac

la umbra altuia mai mare.

Dar oricum ar fi fost inutil, așa că mai bine

tăiam frunze la câini.

Pisicile erau prea ocupate să-ncâlcească ghemul,

cu firul roș al Ariadnei, desigur.

Niciodată nu mi-au plăcut prea mult pisicile.

Până și copacul mi-a șoptit:

„Nu te-ntinde la umbra mea, vezi bine:

moartea blândă zgârie rău.”