Cum, n-aţi ştiut
niciunul, că pietrele sunt vii?
Că-n ele nasc
simţiri şi îngeri stacojii?
Sunt vii, îţi
zic, vorbesc cu ele-ntruna,
Schizofreniile de
om şi viaţa mea, postuma.
M-ascultă-n palma
dreaptă, cu capul lor plecat,
Tot aprobându-mi
umbra şi cerul de sub pat.
Doar ele-mi ştiu
culoarea şi frica mea de frici,
Când înfrunzesc
în tălpi, gri cuarţuri sub furnici.
Eu mi le fac
coroană, din spini, cu vii turcoaze,
Să-mi curgă din
piept lacrimi- albastrele islaze!
Şi inima mi-e
verde cu-un roşu hematit,
Şi-o fac cadou
doar ţie, ultimul sosit.
Cum, n-aţi ştiut
niciunul, că pietrele nasc pietre?
Un fel de cruci
din cer, ascunse pe sub vetre,
Să se adape apoi,
tot îngerul şi omul,
Cu setea lor de
foc, ce zdruncină tot somnul.
Sunt vii, îţi
zic, mi-au răsărit în frunte,
Gândirile-ngereşti
din ametiste crude.
Spre ele, prin
Tabor, eu am făcut cărare,
Să-mi scuture din
piept şi semnu’ de-ntrebare.
Doar ele poartă-n
sine mirosul de duminici,
Închise într-un
cer, nemaivăzut de cinici.
Din ele se fac
coli, pentru nespuşii psalmi,
Cu plânsele
cerneluri din ochi de îngeri calmi.
Pe toate
laolaltă, ţi le ofer, iubite,
În păsări de
cristale cu inimi azurite;
Îşi poartă ochiul
lumii- fractalul de lumină,
În pulsul nostru
viu... ce inimă senină!
Să căutăm dar
pietre în îngeri stacojii,
Cum, n-aţi ştiut
niciunul, că pietrele sunt vii?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu