Se-aglmoreau
trotuarele de bălți
și-n ele
înotau doar oameni.
Îi
vedeam grămezi la semafoare,
într-un
tetris de mașini și tramvaie.
În
spatele lor duhnea a ziua de azi
și de
mâine,
iar de
atâta zgomot nu mai auzea nimeni
pasul
vreunui înger.
Ultimul
care-l auzie a murit demult,
sau cel
puțin așa citisem într-o carte.
Mă
găseam ce-i drept de multe ori
ciulind
urechile ca la vânătoare,
dar
n-auzeam decât vreun motor ambalându-se
sau în
cel mai fericit caz, inima.
Puhoiul
se urnea mai departe, cu vreun scop anume,
numai eu
mă tăram de pe azi pe mâine,
plimbându-mi
mâna...
ca pe-un
câine.
