Cu ochi brahman

Priveşte, ciob de Dumnezeu!

Tu, al treilea, cu iris mov,

Hai, dă-te mai aproape-n soare:

ai să observi cum se preface

din gri opac, tavanul în dantelă.

Ce transparenţă-n alte zări,

prag fin între mine şi Sine,

scălămbăind prin dos, la uşi,

ce doar, doar, s-or mai deschide.

Ce hop între vis şi trezire:

Simţirea-n toate este cheia;

Doar trupul ce aleargă suflul,

pe-aici, prin somnuri sau Golgote,

ca un stăpân după un câine,

deşteptul câine- Supra Sine.

Aşa m-am descărnat de trup,

să curgă-n suflu doar esenţa,

muşcând dantela-ncet cu pleoapa,

în nuanţe vii de violet,

din şapte vieţi ce le-am păstrat,
cu taină, într-un creuzet...

Încântare

Ce-nsufleţire-n cânt e Doamne,
când din sol se nasc arpegii,
pe-un eter de portativ,
de la magmă pân-la nouri,
de la azi la-n veci, Amin!
Dintr-un glas de heruvim
şi-un picior de pământean,
creşte-n inimă un danţiu,
clar, arhaic, bizantin.
Cresc şi eu în stern de-o viaţă,
inima ce-i la dospit,
să-mi pulseze doar în tâmplă
ritm de aripi verzulii.
Să mă oglindesc în ţurţuri-
lumea mea cu capu-n jos;
eu dansând cu coasta stângă,
când pe fa, pe do şi mi.
Uite-aşa de ani de zile,
împletesc cu Sfântu Petru,
hora mea de azi şi mâine,
ba pe jos, în pământire,
ba pe sus, la mânăstire...

Hipodrom de astre

Atavicele ierni se-aştern pe piept, pe pleoape.
Şi ninge unicornul cu vii lapis lazuli.
Oh şi ce duh! Să-l vezi în dară cum mai saltă...
de îşi înfinge pulpa în nămeţi albaştri.
Ai să mă recunoşti de-ndată,
priveşte cum în coamă,
s-au încleştat de gheaţă, ţurţuri străvezii-
semn că m-am înhăitat cu îngeri... negreşit.
Şi cornul meu din frunte e perfect, vezi bine:
la vârf e alb şi clar, turtit puţin de doruri.
Numai aşa nechez neîngăduitul plâns,
de-atata-mi nerăbdare,
de-al tau galop astral .
Ei le numesc comete; eu le zâmbesc, şi-atât.
Să creadă-n molecula...
N-ar fi vazut şi ei magneticele poluri, unite de-un triunghi?
Şi uite aşa-i urmează, un altul şi mai mic.
E linişte în vid- se-anunţă a fi Crăciunul;
şi iaraşi ierni cad verzi, ca în anii trecuţi,
pe mâzgălite ziduri, însufleţite pare,
de caii ce în coamă, mai poartă... busuioc.

Psalmul râsului

Doamne, eşti valul de prezenţă

când inima pulsează simţiri de verde crud,

când, în marea Ta îndurare,

pot să-mi plâng deopotrivă Raiul şi Iadul,

cum altfel: decât de bucurie ;

 din nări până în pântec, din pântec până-n nări.

Şi-atunci te prefac ghem de lumină,

să-mi ierţi nesăbuinţa de-a nu iubi cu nefiinţa,

să-mi cureţi nenăscuţii îngeri- versete pe o foaie,

cum altfel: decât din pântec până-n nări,

din pântec până-n nări.

Amin !

Meditaţia lui Moise

Doar în oglindă zace adevărul,

Ca un Iisus zâmbind lui Iuda,

Ca orele de lapte neculese încă,

Ca bestia cu patru ochi ce sunt!

Doar în tăcere se-aud apăsători atomii,

Ca un vid ce veşnic e preaplin,

Ca dintre galaxii-chemarea,

Ca infinitul ce-l resimt că Sunt.

Doar plânsul prelinge fericirea,

Ca roşie iubirea, mustind într-un Graal,

Ca inima ce leagă şi sufletul de carne,

Ca Raiul ce există în necreaţii ”sunt”.

Doar în oglindă zace adevărul,

Ca îngerul ascuns în lutul omenesc,

Ca reflexia-n lumină, ce-o să spună:

Nici nu mă mir că Sunt ...ceea ce Sunt!

Curriculum Vitae

Sunt universul dintr-un punct,

Sunt linia de puncte plane,

Sunt cer ce oamenii-l ascund,

Sieşi de sine, întru însingurare.

Sunt lumina vie din microni,

Sunt celula fecundă-n-mpărţire,

Sunt Raiul răsfrânt în atomi,

În carnal, în divin, în simţire.

Sunt eterul trecut-viitor,

Sunt un cerc rescris între cercuri,

Sunt mai adesea fiul rispitor,

Betegind pământul din ceruri.

Sunt piele şi os...de Iisus,

Sunt verbul „a fi”, negreşit,

Sunt minus cu minus, deci plus,

De la polul opus, la plus infinit.

Rugă de-nsetare

Dă-mi Doamne jos, de pe ochi perdeaua!

De pe ochii minţii, să te văd mai clar,

Pe-o albă potecă să-mi urnesc pingeaua,

Pân-la a Ta umbră, să ajung măcar.

Arată-ţi mie firea şi ochiul Tău divin,

Să îmi tresalte pieptul în verde cu iubire

Şi abdomenul gol, de Tine mi-e preaplin,

Când Te inspir ori trează, ori dusă în neştire.

Am plâns straşnic ca Petru, am plâns şi ca un Iudă,

Că nu-mi deschisem fruntea, ori inima să vadă

Un foc, ce ca lui Moise, i-ar fi grăit prin undă:

Căldura curăţeşte, pe cel ce vrea să creadă...

Fabulă II

-Sunt drept, rosti brotacu-n două labe;

n-am amintiri să-mi aplece spinarea,

n-am mâine să-mi oftez suflarea.

Sunt viu acum şi temerile-s slabe!

-Eşti demn, zici? Unde ţi-e prinţesa?

Prin ce mlaştini stă ea să te mai cate?

Îţi bate inima văzând-o de departe?

Aşa ai hotărât: răceala ţi-e aleasa?

-Cum mi-a ajuns tot ce-am iubit,

sunt vii în buze de-mprumut,

trăiri, nu trupuri ce-am avut,

zâmbesc în prag “Bine-ai venit!”

-Te văd mai rece ca-n mormânt,

absent, purtat de valul sorţii,

fără iubire si emoţii

suntem mai morţi ca orişicând!

-La poartă, pierd şi trup şi gând,

de timp să mă descarn pe loc,

să fiu doar suflet în amoc,

preaplin de Chipul Său, cel blând.

Se depărta cu-avânt de lufăr,

Nepotrivit pentr-un brotac,

Spre-a sa Golgotă ca un lac,

Să se încalţe sus...cu-un nufăr.