Dialog sub un copac

-Eu nu mai cred de mult în moarte!

rostise-n râs serafic, gârbovit, poetul.

Ascultă cum vine de departe,

Lumina necreată ce-nvăluie tot pieptul.

Un ochi de ai deschide, un ochi fără de pleoapă,

În el să cerni îndată şi zările de pietre

Şi alte orizonturi s-or oglindi în apă,

Albastre, azurite şi cu luciri de astre.

Doar inima pulsează în rugăciunea minţii

Ce-n vene ea inundă, a toate, nemurirea.

Neauzite voci îngână cu toţi sfinţii:

Nu vina, ci iubirea, sădeşte mântuirea!

Se-ndepărta uşor, cu paşi de rădăcini,

Lazăr, poetul,  cu-a sa nescrisă carte,

Râzând sprinţar, şi fără de pricini:

Răzbiţi, eu nu mai cred de mult în moarte!

Vis câinesc

-Bine-ai plecat, bucuria mea!

Te-ai descărnat de mine, suflet,

din porii mei, în pori de cer,

ducând în dinţi copilăria

şi anii veseli de liceu.

Nimeni nu ne-o mai şti secretul,

ce l-am oftat pe frig, în leagăn;

doar luna dacă-a fost atentă,

pesemne că ar fi văzut,

un trup de om cu cap de câine,

sorbind din sticla de Vermut.

Nu am să-ţi spun nicicum de dor;

să te reţin e de prisos.

Ai resimţit oricum fiorul,

din cel ”adio, te iubesc!”

Cu păru-n vânt, hai ia, de-aleargă

din câmp, spre Raiul tău câinesc...

Lui Dedal

Suntem una cu frigul - noi doi;

Ne place să crape pietrele.

Ai să zâmbeşti desigur,

îţi aminteşti că îmi plouau penele cu pietre.

M-am scuturat acum, vezi bine,

Îmi dau să-nmugurească altele noi.

Mereu te-aud spunând : « Nu te-apropia de soare ! »

Dar nu te teme : cât am căzut, pe-atât mi-e înălţarea.

Mi-e dor uneori de ziduri.

Aveam noi, un frig necreat,

Un fel de loc al nostru.

Acolo am făurit primele aripi.

Ce ne mai picurau îngerii ceară…

Doar aşa s-a învăţat omul cu zborul.

Mereu se găsea vreunu să mă-ntrebe:

« Cu cine semeni tu, copilă ? »

Îi răspundeam râzând : cu zările albastre,

Fără să bag seama că ochiul meu din frunte,

se colora în irisul tău.

Te-am auzit apoi : Suntem una cu frigul- noi doi,

una cu frigul…

Ignis magnum

Ce dans îmbătător e flacăra-

Suavă, unduită, albă cadână!

Cum îmi intră în suflet prin nări,

Ca parfumul fostei iubiri, de pe guler.

Cu nesaţ o inspir- ce eter!

Ce urgie tăcută în vine...

Cum coboară din cer până-n tălpi,

În culori prefăcute în sfere.

Se preumblă-n organe iubirea,

Lumină gălbuie în limfă,

Cum disec atent pe o masă,

în loc de trup, atomi de suflete.

Ce crâmpeie de înger...cum arde!

Şi-i vie chemarea-n prezent;

Doar priveşte-năuntru cum strigă:

Între „inspir” şi „expir”, fiinţez!

Ecce Homo

Ce-o fi fost în sufletul lui Pilat,

Când în loc de carne-i, stătea-n faţă-un împărat?

Ce-o fi fost, când gramul lui de milă,

s-a prefăcut în tăcere şi-a zâmbit cu silă?

Ce-o fi fost, când îndoiala-i era gând

Şi-L resimţea în trup plângând?

Ce-o fi fost când cu-ndârjire,

a biciuit tot neamul, în neştire?

Se poate să fi fost o umbră de-ntristare,

când înghiţea în sec-nainte de culcare,

Când, glasul lui Iisus dintr-o oglindă,

Îi zise „Ecce Homo”, cu inima zâmbindă.

De ziua mea

În grădina popii, slujeau doi îngeri la amiază-

tablou de toamnă la cules, cum numai pictorii viseză.

Cărau pe braţele subţiri, în coşuri, mere coapte,

de la Adamii care-au plâns, toţi psalmii, pe oftate.

Mai de cu seară m-au văzut, cum am bătut la cuie,

în gard, în palma lui Iisus şi-n beţele din vie.

Nu m-au certat de rătăciri, ci m-au luat deoparte:

-Iartă-te, căci la Iisus, toate-ţi sunt iertate!

Prin cumpătare, ai să creşti, ca rodul meu din mână,

Fără trecut şi viitor, lumina-ţi e stăpână!

De coajă-ai să te rupi pe loc, ca miezul copt de nucă,

Înapoi la Creator, ce-n palma Sa te-apucă.

De-ai să respiri clipa-n prezent, cu inima deschisă,

ai să degaji din tine-un foc, ce flacără aprinsă!

De ziua ta, vei lua în dar, opt mere pentr-un tort

Şi ca broşă ai să porţi, pe fluturele, cap-de-mort.