luni, 2 mai 2016

Uneori

Uneori ascult Chopin și mă deprimă,
alteori sunt deprimată oricum,
și mă chircesc ca melcul, de parc-aș avea cochilie,
sau un suflet în care să mă-nchid.
Uneori îmi doresc o mașină veche de scris,
s-o pun acolo într-un raft și să m-amenințe
că se-neacă-n praf.
Eu să mă fac că scriu, ca să o vindec;
am auzit că lucrurile vechi, ruginesc ușor.
Uneori colecționez nimicuri până văd nimicul
din mine, și-atunci zac.
Alteori mă hrănesc din aer și din plâns
până râd de mine și-apoi tac.
Tic-tac. Tic-tac. Moartea stă într-un copac.

Uneori mă-ntreb dacă timpul uită de mine,
așa cum uit eu de el.

Curriculum vitae

Mă nemulțumesc ploaia, frigul, vara,
pielea arsă, pielea înțepată de frig
și mai ales, pielea înțepată de țânțari.

Mă nemulțumesc oamenii, cunoștințele,
sinele, ceasul și-nghesuiala din metrou;
fețele lor tâmpe când se cred deștepți,
și mai ales deștepții.

Mă nemulțumește timpul mult prea lung.
Și viața, dar doar dintr-un motiv:
seamănă mult prea mult cu moartea:
scurtă și fără-nțeles.

Mă nemulțumesc religiile, florile-n perfecțiunea lor,
Dumnezeu că e în toate și toate că sunt vii.
Mă nemulțumește totul deopotrivă.

Totul... că l-am prefăcut nimic.

Mama


Mamei mele nu am putut vreodată a-i scrie
mai mult decât un gând,
un zâmbet
și un plâns.
Mamei mele nu i-aș fi putut vreodată scrie ceva,
mai mult decât ceea ce e.
Și cum ai putea vreodată să adaugi sau să scazi ceva
infinitului?

marți, 9 februarie 2016

31 ianuarie

Am amorțit aiurea, în forma unui măr,
în universul meu, ascuns de ochii lumii;
o cioară mă pândește din vârful unui păr
să mă arunce-n gol, în liniștea genunii.
Se crapă zorii zilei și tot n-am mai căzut
din blocul turn ce tace de frica dimineții,
Mă pun să-mi mestec visul, din ora ce-a trecut,
ca pe o gumă Turbo, cu gustul fad al vieții.
Nimic în jur nu mișcă, e totul numai ger
și aș topi înghețul cu patima din mine,
Dar timpul se preface în țurțuri pân' la cer,
Și de atâta frig, nici moartea nu mai vine.

marți, 26 ianuarie 2016

Metamorfozele iernii

Timpul lua forma trupului tău,
iar gerul lua forma tuturor copacilor,
ca într-un fel de concurs absurd
de care e mai lung...
Și se năștea un infinit.
Poate nici nu se născuse, ci era acolo dintotdeauna
și nu-l văzusem pentru că eram prea ocupată
să mă prefac în țurțure.
Tăcerea-n schimb, lua forma unei ciori,
care-și cânta imnul dimineții,
atâta doar că nimeni n-auzea,
pentru că și ei la rândul lor erau prea ocupați
să se prefacă în piftie.
Tristețea lua forma unei sticle,
pe care-o bea bețivul meu de înger,
scuipând printre măsele visele,
evident, cu mult înainte să le fi avut.
Probabil ar fi spart îndată sticla,
dacă nu era prea ocupată la rândul ei,
să se prefacă-n lacrimi.

miercuri, 18 noiembrie 2015

Ce n-am văzut

Când camera plesnește sub greutatea unei umbre,
Și pe tavan se învârt gânduri sumbre,
Când ies iar din oase, ca leul din cușcă,
Îmi iau prietenul imaginar să dăm câte o dușcă.
Nu discutăm politici, ori vești muritoare,
ascultăm doar pereții cu voci 'surzitoare.
Doar ei ce-ți arată minuni în povești,
amintiri despre cum ai uitat să trăiești.
Mai mi-arată cum iar, am un deget în rană,
Ce s-a înfipt mai adânc ca ochiu-mi din geană.

Legitima întrebare

Realizez că nu-s cea de ieri, nici de mâine,
căci viitorul mi-e închis într-un câine.
Nu-s nici zâmbetul mamei, ori suflu meu crud,
nici ce-au vrut printre școli, alți oameni s-aud.
Nu-s aia, nici ăla, nici toți laolaltă,
nici urma ce-o las când pășesc într-o baltă.
Nu-s carne, nici oase, nici trup plin de moarte,
nici un vers de uitare, înscris într-o carte.
Realizez tot ce nu-s în lungul meu gând,
Dar tot n-am aflat dacă sunt, ce mai sunt?