Fila de jurnal IV

Dragul meu,

Stii ca cernelurile se scurg oricum in timp, asa ca am evitat mereu sa-ti scriu. De fiecare data, cuvintele fugeau de foaie si ma gaseam
poticnindu-ma in fata unei imensitati albe si sterpe de prea-plinul gandurilor mele.
La vorbit nu m-am priceput nicicand, cu atat mai putin acum.
Am oprit acum ceasul sa-ti insir cele cateva cuvinte.

Confessio

Cum se cuvine n-am iubit nicicand,sau niciodata indeajuns;
Ma refuzau de multe ori si pietrele cand le striveam.
Imi tot strigau:Pleaca! Nu vezi ca ai pasii cu noroi?
Ma opream ce-i drept sa-mi ridic talpa si oftam
De cele mai multe ori nici eu nu sesizam
Dira pe care o lasam in urma cand si cand.
Si ma piteam apoi, dupa vreo tufa sa-mi plang
pasii, dorul, speranta, stangacia de-a fi tacut
Si ma-nfrateam in cantec cu Adam, pribeagul...
intr-o doina neauzita, un planset plin de jale.
Stiam ca va veni si clipa cand nu vor mai fi lacrimi.
Cand, de fapt, inima va lua forma plansului Sau
Si-atunci am sa simt totul insutit si-atunci...
Am sa te descopar pe tine, cel ce imi cresti in coasta!

Oricat ti s-ar parea de succint, sa stii ca in tacerea mea descopar astrii. Daca mi-oi fi meteorit, te-oi inconjura cu linistea de milioane de ani,
oi face in jurul tau o galaxie, mai mica...una potrivita pentr-un degetar de inger.
Sa stii ca de multe ori nu e zapada, nu. E felul lor in care impletesc lumea...pe diverse andrele...si asa e totul: un ochi pe fata, unul pe dos
unul pe fata, unul pe dos.

Celui ce pleacă

Mă scutur de gânduri, ca un copac de frunze. În goliciunea-mi, te întreb: spre ce zări ai fugit, când te-ai descărnat de mine?
Tot îţi caut pasul, sub fiece piatră. Din când în când mai întreb norii de ploaia-ţi de cuvinte caldă.
Îmi răspund tacit bălţile cu noroiul în care-mi moi talpa.
Eeeei… şi când mă cuprind gropile, mă scufund cu totul şi golul meu se umple de nisipuri mişcătoare.
Mai ies uneori ce-i drept…din mine, până la următorul ciot sculptat de tine.
O să învăţ alt mers, care nu-mi aparţine…e un mers şchiop, pe de-a-ntregul n-am fost nicicând…cu-atât mai puţin astăzi.
Am să te caut totuşi printre morţii care umblă, am să întreb toţi pomii, dacă nu ţi-au scuturat vreo floare, am să… îţi ating doar umbra...Ţie cel ce pleacă, îţi urez bun venit in depărtarea mea... de mine:

Lui

Nu am nici nelinişti, de mor or de trăiesc
Mi-eşti început în totul şi punctul de sfârşit.
Pe când din tine cad şi nu mă mai opresc
Într-o genune plină de dor la infinit,
Mă-ntorc a depărtare voind să mă căiesc.

Mai am doar regretul, ce iară o sa vie
În piept s-apese golul, întins la nesfârşit.
Îţi mâmgâi umbra, ce-n braţe n-o să-mi fie,
Când te-oi mai cere încă, dorind să-ţi fi grăit:
-Hrisant să-mi fii mie, iar eu Daria ţie!

Întoarcerea acasă

Mi-e dor azi de chipul din baltă,
De praful ce-n ploaie plutea,
De izul de iarbă uscată,
De cerul ce-n vine-mi cădea.

Mi-e dor și de bradul din stradă,
De bunelu’ ce-n poartă ședea,
Pân’ curtea cu sori, mie dragă,
De copila ce-o străbătea.

Mi-e dor și de-o seară de toamnă,
De-un porumb ce m-o zgâria,
De bunica și vocea ei calmă
Ce spre casă mă îmbia.

Mi-e dor de aroma din pască,
De fum de candelă arsă,
De icoana ce-o sa grăiască:
-Vino, dar vino Acasă!

Vis cu a doua mea față

Îl aflasem blestemat de aceeași singurătate apăsătoare; privea cu ochii mijiți trecătorii, prea ocupați de- ale lor gânduri. Urmărindu-i de sus, își plăsmuia ca un copil, un joc cu mușuroiul de furnici, agitate pe pavele din piață. Îl încerca un oarece zâmbet hâd, ca al unui dictator ce conduce din umbră.
De multe ori, le alcătuia scenarii de unde vin, încotro se-ndreaptă, din a cărui vină plângea câte-un trecător, cine era cerșetorul de la colț, uneori prea mic, și el spre a fi luat in seamă...și fel și fel de alte idei pentru fiece om în parte.
Se făcuse ceasul șase; căldura se-mprăștia ușor în vapori de blânzi, după o zi toridă de iunie. Cerul se lăsa acoperit de nori denși, ce proiectau pe străzi prea dorita umbră. Soarele se muta năuc, parcă-l obosise veșnicul traseu.
Doar căldura din stradă se mai mișca...restul parcă ințenpenise...supendat undeva în timp și spațiu.Linițtea nu dură mult,însă: oamenii începură să se dezmorțească; femeile cu fuste largi, își plimbau mâinile pe gât, lăsâmd să se vadă picuri de sudoare. Bărbații își trăgeau umerii pe spate, aducând a demnitate, pornită parcă împotriva verii. Din când în când, își mai vânturau pălăriile pe lângă față, ștergîndu-și cu dosul palmei frunțile.
Fără să scoatem un cuvânt, i-am luat locul; de astă dată, eu aveam privilegiul de a stărui cu privirea, lumea ce se așternea la picioarele noastre. Îmi rezemam suflu-n balustrada caldă, de piatră.
- Pesemne, așa ne văd îngerii, murmurai fără să aștept vreun răspuns...
Bătăile ceasului se ridicau spre văzduh în aduceri aminte. Oamenii intrau în catedrală, lăsând să se aștearnă liniștea in piață. De jos se auzea slujba, ce îi cuprindea pe unii ca într-un vis al cumințeniei, ba ca pe un moment în care fîceau sumarul la ziua ce se îndrepta spre sfârțit. Așa era mereu de Sfânta Cuvioasă Sofia. Fel și fel de gânduri se puteau citi pe chipurile lor: ba că au uitat fiece lucru. Ba ca au vorbit cu vreunu și continuau o discuție imaginară, mai încercau ce-i drept să le ascundă sub privirea preotului și atunci își frămantau mâinile. Unele femei picau într-un somn scurt, o binemeritată pauză de zarva de acasă. Vreo trei băieti cântau cu evlavie, alții se uitau plictisiți la picturi sau la lumina ce se strecura blajină ărin vitralii.
Spre final se-nghesuiau spre altar, în timp ce el, trăgea clopotele de funie. Nu mai auzisem asemenea delir de note; pesemne o fi fost înălțimea de vină.
Un entuziasm îl purta plutind printre sfori, de parcă așteptase toată ziua să se cațere pe scările nevăzute, ce-l înălțau în propria-i orchestră. Glasul clopotelor se răsfrângea peste toată suflarea...
Am fugit înapoi la locul meu si vedeam cum pații celor rătăciți se contopeau cu pământul, trimițând spre ceruri particule strălucitoare de praf.
Pe margini, în dreapta mea, păsările își odihneau aripile.O dată cu ele, natura intr într-un alt puls, un gram de liniște din aripile lor, aducea peste cei împăcați, fulgi din aripile îngerești.
Fiece chemare a clopotului îmi străbătea trupul în fiori, iar la o astfel de măreție, nu puteam decât să mă bucur.
După slujbă, mi se alătură în dreapta, cu un gest impereceptibil. Contemplam amaândoi zarea, niciunul dintre noi, nedorind a rupe tăcerea.
- Uneori, mă tem de noapte, îmi spuse cu buzele strânse într-un soi de dezgust.
Se înserase și puțina lumină, îi contura figura într-un joc de umbre. Fruntea îi era lată, delimitată fiind de părul creț și răvășit. Sprâncenele unite ascundeau ochii prea plânși, umflați până la asimetric. Nările-i fremătau la briza târzie.
Îți rezema existența într-un cot, cu haina tocită și cam largă. Spatele se-ncovoia atât încât, nu era cu mult mai înalt decât balustrada. Picioarele se frământau sacadat până ce oboseau de-atâta nesaț.
- Deși, în întuneric îmi port mai lesne urâțenia...
Tresări speriată de zborul unei păsări. El se retrase cu capul plecat.
L-am luat ușor de umăr, întrezărindu-i ochii a mirare. Se domolise repede; pășeam apoi cu pași moi, crezându-ne regi.
Fără să băgăm de seamă, trecuse ceasul de zece. Deasupra noastră veghea crucea de pe turlă, incununată fiind de stele.
- Iubești? l-am întrebat scurt. Îmi imaginam că-i displac oamenii ce-și poartă viața în normalitate, că-l mustră cu privirile pentru că le dranjeză văzul...
Până să termin gândul, mă-ntrerupse:
- Atât mai am frumos: iubesc! Oftă îndelungat și continuăȘ dacă nu aș iubi, aș fi la fel de invizibil Lui, cum le sunt pe pămînt lor.
Zâmbi privindu-i cu admirație ochii, ce i se agitau într-un tremur de bucurie. Drumul scurt al irisului său contura în văzduh speranța lui spre mai bine. Și totuși, parcă mai bine de atât nu se putea.
Colțul gurii i se mișcă rapid în jos, lovit fiind de amintirea unei alte iubiri...lumești.
Spatele i se apleca tot mai mult, caun melc ce se retrăgea in chochilia-i.
În cocoașă adunase rând pe rând, toate nemulțumirile din astă lume..și le purta temeinc, ca pe un ghem de păcate.
Chipul iubitei neavute, îl făcu să se blesteme. Știa că urâțenia lui îi face imposibilă dragostea ce i=o purta. Tânjea după cosițele negre împletite, ce-i conturau gâtul.
Mâna lui se crispă într-o apucătură de marginea balconlui si tot trupul îi plângea cu nevăzute lacrimi.
- În aste clipe, gândul morții ma alină, barămi voi trece greutatea asta inutilă într-un suflet străveziu, imponderabil. Observam cum i se descrețea fruntea, cum îi alergam iar irișii în zări, cătând împăcarea cea înălțătoare.
- Eu știu că nimic nu-i al meu, însă toate câte simt mă-mplinesc în jumătatea, care sunt...
L-am lăsat visând la ceruri, la iubirea-i doar de el creată, la inutilitatea trupului, la moarte, la clopotele ce-i vor umple inima a doua zi, la timpul care pentru el e imperceptibil, la câte și mai câte.
- Rămâi cu bine Quasimodo!
- -Mai stai, îmi spuse întinzând mâna să m-apuce. Degetele-i noduroase se răsfirau in aer prizând numai vântul.
- Mai stai tu, cealaltă jumătate a mea, suspină cocoșatul privindu-și reflexia în geam ...
- Într-un final ne-om revedea, un pic mai străvezii si mai veseli...

Fila de jurnal III

Prieten drag,
De vreme ce nu am primit niciun raspuns de la tine, inclin sa cred ca pe la departamentul ”scrisori nesemnate”, Sant Petru a citit din graba “scrisori neinsemnate”.
Nu am sa repet, asadar, ce am asternut ultima data pe hartie.
Mai stii cum ziceai ca Raiul trece printre noi? iar eu incredintam cu un gest mut. Permite-mi sa te corectez: Raiul trece PRIN noi! Hai sa-l absorbim, deci!
Recunosc ca am fost prea ocupata cu tristetea mea, incat am uitat cum se respira.
Ce-i drept e prima ora dupa doua luni de chinuri, cand ma mai iarta durerea.
Iti scriu pe nerasuflate, prima mea scrisoare de bucurie.
Azi am fost prin curtea manastirii; drumul pietruit se intindea rece pe sub pasii mei. Din cand in cand, indrazneam sa imi arunc ochii spre cerul, ce parea un pic sfidator si gri, cu un soare ce se clatina printre copacii desfrunziti. Cupola lor nu mai era asa majestuoasa, ci pastra o urma de respect si impozanta, ca un veteran de razboi.
Mainele mele purtau firimituri de covrigi de pe palmele intinse, ale copiilor de la intrare.
M-am regasit in linistea din paraclis si in framantatul cerii de pe degete.
Azi nu m-am gandit la mine prin intermediul altcuiva; am fost doar eu si Dumnezeu, intr-o plimbare de iarna.
Ti-am spus ca undeva gresesc, de nu ma pun pe drumul bun. Am gasit cauza: nu las sa fie Voia Lui.
Si ma intreb: noi stim jocul cu liberul arbitru?
Asa, cauze ale nefericirilor mele, sunt multe… si le voi numi rataciri sau urzeli.
Mi-as fi dorit uneori sa cred in soroc si sa pun totul pe baza stelelor.
Aveam si eu o stea la care ma inchinam ca Eminescu, cea a singuratatii. Noroc ca m-am trezit la moarte; la urma urmei, nici el nu credea “sa-nvete a muri vreodata”.
In ultimele zile, am tot muscat voluptos din asta stea, ba pe coridorul spitalelor, pe strada necalcata de ingeri, prin paturile-n care am zacut… M-a incercat cel mai omenesc sentiment: frica.
Am inceput sa ma tem de societate, de normele si punctele lor de vedere, de frustarile oamenilor si intr-un final… de mine.
Cu gandul mortii ma acomodez o data cu boala; si daca n-o fi sa ma ia Dumnezeu curand, macar stiu ca ipohondria mea, m-a facut sa repir cu plamanii plini – Viata.
Stii ce iubesc? Iertarea, prieten drag.Noi ne impiedicam undeva in noi insine: de ce nu ne putem ierta propria persoana?
Mi-am amintit si seara cand am ascultat pilda cu Semanatorul. Sufleteste, am avut indatorirea sa ii raspund:
“ Samanta nenascuta

Imi amintesc zambind, cum alergam prin livada:
Eu de o parte a drumului si Adam de cealalta.
Putin mai in stanga, doi ingeri suflau in cavale
Nespus de frumos… un planset de jale.
In ras nebunesc, nici ca bagai de seama,
Cum mana mea stanga s-a ales cu o poama.
Pesemne, atunci am inceput, sa fiu oase si trup
Doar oase si trup…doar oase si trup…

Subit, s-a descarnat si ingerul de mine;
Uneori ‘l-aud plangand cantari straine.
Si cand apare, parca incep sa mai traiesc,
Si-i tangui ca mi-e dor si ca mi-e gol ceresc.
Ma ia de mana stanga sa-mbratisam pamantul,
Sa aruncam neghina si sa pastrez Cuvantul.
Pesemne, atunci am sadit in lut, trupul lui Hristos
Doar trupul lui Hristos…doar trupul lui Hristos… “

Azi am fost bucuroasa: El mi-a zambit cu o blandete de nedescris si stii ce? De data asta n-am mutit: i-am zambit si eu!
Ti-am zis ca ma tem de mine si ca incep sa uit prietene…
Inchei, rugandu-te sa-mi notezi tu orice pacat in palma mea stanga, si-ti zic ca lui Dumnezeu: nu imi lasa uitarea, ca m-adancesc intru mormant!

Fila de jurnal II

Prieten drag,
De la ultima scriitura, vestile-au ramas aceleasi: inca n-am murit. Stau sa ma intreb: pentru ce?
Nu ma-ntelege gresit; nu-mi caut moartea, o astept doar sa vina ca somnul unui om prea obosit de viata, “ca o trecere”, cum zicea tata.
Suntem privilegiati, prietene…si nu e just.
Ma-ntorc la dialogurile noastre, cand inca mai cautam libertatea si o ceream cu nesimtire.
Spuneai ca libertatea nu poate fi definita decat raportandu-ne la relatiile cu alti oameni.
Eu ziceam ca nu exista.
Sa stii ca exista si e definita intr-adevar prin relationarea inter-umana, dar nu cum credeam noi: prin izolarea de acestia…Nu…
Pur si simplu, libertatea este starea continua de jertfa fata de ceilalti oameni; sa fii gata oricand sa te arunci, independent de tine, mi se pare un lucru mare…
Bunul simt imi zice deci, ca nu suntem liberi.
In dimineti ca acestea, nu pot sa nu ma gandesc la ce idealizam odata, si-mi vine in minte finalul unei poezii de a lui Stanescu, “Lectia despre cub”, in care dupa ce descrie tot demersul greu, tot sacrificiul omului de a atinge perfectiunea, ca in final:” se ia un ciocan /si brusc se fărâmă un colt de-al cubului./
Toti, dar absolut toti zice-vor :/-Ce cub perfect ar fi fost acesta / de n-ar fi avut un colt sfărâmat!”
Azi i-am raspuns:
Sculptura-n suflet
Am conturat azi, Omul; si-mi pare ca se naste
Din suflet vegetal si sufletul subtil-
Amestec viu de moarte si netraite sensuri,
Lasat cu indurare sa-si caute dar’ coltul.

Nemangaiat doar ochiul, mai cauta o raza
Sa isi cladeasca lesne, un loc la rasarit;
Dar in catarea oarba ii raspunde strada
Cu urmele prea planse dintr-un cer lichid.
Am slefuit si suflul c-o dalta ingereasca
Si trupul cald de lut pe loc s-a inmuiat,
Caci adunam avid o singura dorinta:
Sa nasca-n mine ziua fara de pacat…

Am finisat si gandul; cand cu tuse moi,
Cand cu nezidita-I Lumina, nerevarsata insa
Peste conturul ce mi-l trasam de fel,
Caci am zidit launtric, in mine, Turnul Babel…

Ce sa-ti mai zic? Pe langa faptul ca n-am murit, mai si scriu… M-ai intrebat de ce nu scriu mai des…
Azi am gasit raspunsul: scriu de fiecare data cand plange in mine verbul “a trai”…si azi a fost nesecat in lacrimi…
Te intreb si eu: cum de se cuvine ca lumina alba din strana, sa fie aceeasi care lumineaza jocul acesta in care ma tot invart: un vodevil… bulevardier?

Fila de jurnal

Prieten drag,

Iti trimit cea de-a treia mea scrisoare imaginara; pe ultimele doua le-am trimis cu prisosinta: una-n Rai si cealalta-n iad.
Daca nu ajunge nici aceasta, sa stii ca s-a oprit la vama purgatoriului de scrisori. De regula Sant Petru le tria mai repede...
M-ai rugat sa-ti spun unele detalii din timpul petrecut aici.
Nu o sa-ti vina sa crezi, dar rad mereu (chiar daca nu se vede). Probabil e lipsa de lumina care ma umple pe mine si pe toti oamenii cenusii.
Uneori se mai rasfrange si pe strazi: ba ia conturul unor raze prafuite, ba al unor urme in cimentul proaspat intins.
Alteori e glasul vreunui utilaj de sapat gropi, alteori doar lipsa de esenta...
Ei tac de cele mai multe ori...si pe buna dreptate. Imi place sa-i privesc cum se izbesc unul in altul, ca niste furnici confuze
in propriul labirint.
De alte masti purtate, nu iti voi scrie acum (fie de-ale lor sau de-ale mele).
Trebuie sa-ti zic ca aici se da mereu cate-un spectacol; nu ca cel antic, pe care il priveam atat de des cand ne intalneam,
ci unul autentic, comic pe de-a-ntregul (daca n-ar fi trist...vorba ceea).
Nu iti voi mentiona nici stirile, pe care le imprastie prin toate tentaculele. Iti mai amintesti ca vorbeam de caracatita sufletului?
Sa tot fie simturile noastre...
Ca sa-ti faci o imagine, inchipuie-ti un musuroi cu miscari haotice, cu scenarii real de odioase, furate parca dintr-o Roma antica.
Aici sunt pline de "circes"....ca "panem" mai putin, caci tot e saracie.
Tot ma uit in sus,dupa vreun tron sa vad cine va ridica sau nu degetul ... si nimic.
Pe langa acestia, vad scris pe un zid : "Isus vine!" si ma loveste parca-n piept, de ma opresc. In loc sa-mi taca mintea, ea-mi tot
sasaia : "hmmm, nu are doi de i".
Eu nu-i raspund. Ma rascoleste uneori.M-a facut sa-mi amintesc ca data trecuta, crucea m-a gasit razand.
Revin; daca ai vedea de sus, acest cuib avid de pofte, poate m-ai intelege altfel.
La o prima vedere, nu e asa de rau; aproape ca o trecere. Dar la tot acest amestec de violenta, moarte si indecizii, pana si
Iisus asista parca neputincios.
Imi lipseste plimbarea din curtea manastirii, cu acele dialoguri despre ideologii.Cel mai mult imi lipsesc clipele de tacere, pe care le purtam pe umeri.
Ultima data cand ne-am tacut unul altuia atatea simtiri, am uitat sa-ti tac de moarte.
Ma injunghie ca frigul in oase; oricum as incerca, tot acolo ramane.
Mi-e iarna.Am obosit.
O sa inchei. Pe scurt, sunt bine...cam atat de bine cat poate fi un invalid... emotional.
Stiu totusi ca m-apasa acest sunet sfasietor; si se intampla tot mai des. Ma tem dintr-un singur motiv: imi aminteste cine sunt.
Il stii?
E sirena ambulantei. Si te intreb: de ce cand trece salvarea, toata lumea tace?
Negresit...

Invitatie in brumar

Nicio coala alba nu m-a oprit atat in loc;
vedeam secundele izbindu-se in ea,
cam la fel de viu cum te vedeam iarna in balcon.
Puteam simti pe piele necreatii fulgi,
la fel de bine cum stiam plansul tau, nenascut.
-"Noiembrie!", ai sa oftezi cu ochii-n gol;
"De ieri a tacut gongul si nici ca-l mai astept...
sa picure in mine ore ruginii."
Ti-oi lua indata mana si oi intoarce ceasul,
la toamna calda din gradina... Raiului,
sub nucul lui bunicu', pilon sub cerul greu.
Eu ti-oi ploua nimicuri cu Sant Petru
si te-oi preface lesne, in strop de Dumnezeu!

Plâns din psalm

Pesemne cǎ în ceruri, toţi îngerii-au ştiut
Cǎderea cu pǎcatul, ce l-am nǎscut din lut.
Eu, decǎzutul suflet, ce-nalţǎ doar ruine,
Cǎtre Tine-ţi plâng ale mele vine:
-Cu neputinţǎ-i tot ce mǎ împresurǎ;
Şi tânjesc Doamne,divina mea naturǎ !
Am cǎutat-o în Rai, dar din grǎdinǎ,
Cu Adam am luat o muşcǎturǎ plinǎ.
O voi gǎsi în suflul ce stǎ iar sǎ se nascǎ?
Ce în cântari de îngeri, ea va sǎ îti grǎiascǎ:
Sunt coasta rǎtǎcitǎ, ce din Tine ai rupt;
Lipeşte-mǎ Hristoase, din Tine sǎ mǎ-nfrupt!

Sonet de toamna

Aici, la mine-n gând, doar umbra ta rǎzbate;
Toţi îngerii, de frig, pe loc au amuţit,
Luând cu ei lumina, în toamna ce strǎbate
Ca un fior tot trupu-mi, plecat la asfinţit.
-E toamnǎ! îmi spune vocea-ţi de departe;
Pe umeri îmi port doruri şi cerul înnegrit,
De plouǎ-n mine acorduri, ce le voiam uitate,
La un pian ce plânge ca sclavul înrobit.
-Azi, cad din al tǎu pom, cu crengile lǎsate;
Sunt frunza ce s-aşterne sub trunchiu-ţi desfrunzit,
Sǎ îţi sarute teama cu buzele-mi uscate,
Sǎ te îmbrace-n zâmbet şi-apoi sǎ-ţi fi grǎit:
-Mǎ-ngemǎnez cu moartea întru singurǎtate,
De nu mǎ-nalţi iubite, la ceru-ţi infinit!

Sonet de-nsingurare

Eu ştiu ca ai sǎ pleci cu gândul meu de varǎ;
Cǎ-n ochi o sǎ îmi creascǎ mǎreţe insomnii.
În loc sǎ îmi plimb geana-n raza ce coboarǎ,
Eu oi cuprinde zarea sǎ vǎd c-ai sǎ mai vii.
Te sorb cum soarbe cerbul din apa de izvoarǎ,
Cu un nesaţ de tine, ce nu-l pot stǎvili.
-Tu, chip iubit cu urǎ, rǎspunde-mi într-o doarǎ:
Aşa e cǎ prin viaţǎ, pǎşesc toţi morţii vii?
La braţ cu absenţa, mǎ-ntunec întru searǎ,
Cu foşnet smuls din gânduri albastre şi pustii.
Mǎ-ntomn întru uitare, cu bezna ce coboarǎ,
De n-ai sǎ poţi iubite, tot braţul meu sǎ-l ţii!
Iubirea mea îţi strigǎ cu plâns de cǎlimarǎ:
- Întru eternitate, tu, domnul meu sǎ-mi fii!

Concert

Mi-a plâns sufletul cu pietre,
ce îmi dǎrâmau pereţii
şi îmi strǎbǎteau pomeţii
cu urzelile-mi drept zestre.

Mi-a râs pasu-n calea care
înǎlţa la zǎri doar dorul
şi din spini sǎ îmi iau zborul
spre lumina ce rǎsare.

Se-mbrǎca în glas de clopot,
schitul ce slǎvea-n cântul
bucurii trezind pǎmântul,
revǎrsate ca un ropot.

Concerta pǎdurea-n cor,
cu vuiet surd, în sori apus
pe-un portativ de nori,condus
de-Nalt Mǎiastrul Dirijor...

Azi

Azi n-am murit în van:
În pieptu-mi dau sǎ creascǎ
simţiri ce sunt înscrise,
cu mâna îngereascǎ.

Azi, a putrezit sǎmânţa:
Din pietre-o sǎ rodeascǎ
un suflet alb, de trupu-mi rupt,
spre viaţa nelumeascǎ.

Azi mi-s femeia pǎcǎtoasǎ;
iarǎ pe la tǎlpi Îi plâng:
-Iatǎ-mǎ, aici sunt Doamne!
tot Te strig dintr-un mormânt…

Origini

Eu m-am nǎscut din râs de ploi;
pǎrinţi, mi-au fost doar norii
şi am crescut sub pomii goi,
muşcând cu dor toţi sorii.

Eu n-am pǎşit pe-acest pǎmant,
absentǎ-am fost tot timpul,
de-aş fi purtat mǎcar în gând
pe Cel ce-mi e Cuvantul.

Eu n-am ştiut de al tau glas,
nici tu de-o mângâiere
şi-aş fi oprit mǎcar un ceas
cu umbra-ţi în tǎcere.

Eu am fost înger rǎtǎcit
de obştea cea cereascǎ ,
şi-n Maica Sfântǎ a voit,
azi, iarǎ sǎ renascǎ…

Suspin

La un dialog cu umbra-mi,
dezbǎteam trecuturi, vise,
încotro s-a pierdut suflu-mi
când la El nu ma gândisem.

Tot ma rǎtǎceam prin Eve,
înclinate spre pǎcat,
ce pǎşeau din Rai alene
pentru vreun cotor uscat.

Mǎ prindeam în hori cu iele,
printre dansuri pǎmânteşti,
tot uitând de dor de stele
şi de vocile cereşti.

Fost-am toate laolaltǎ,
slute şi fǎr' de folos,
Baremi de-aş fi fost o piatrǎ
de sub pasul lui Hristos...

Chemarea

Dar vino, Doamne cu ruga mea din zori,
trezeşte-mi suflul adormit în înger,
lumineazǎ scena orbilor actori,
pe care-mi joc rolul, într-un colţ mizer!

Chip al eternitǎţii, coboarǎ-n noi,
lumineazǎ coasta, smulsǎ din tine,
fereşte-mi pasul de beznǎ de apoi
înalţǎ-mǎ, sǎ nu apun în mine!

Florala

In gandu-mi infloresc magnolii
De-o nebuna primavara,
Cu parfumu-ti scurs din zodii
Ce te-adulmeca pe-o nara.

Din falange-mi rasar ramuri
Sa-ti mangaie fruntea-n stele,
Cand din do imi cresteau stihuri,
De ma infrunzeam cu ele.

Si cu buzele-mi sorb ceruri
Din albastru-ti nesecat,
Care-ti sarutau doar norii
Scursi in irusu-mi plouat.

Doar din trunchiu-mi rup o coasta
Sa te-mbrace in frigul iernii,
Care-n trupu-ti sa graiasca:
“rau ma doare umbra ierbii!”




Mustrarea

Ma trezise un inger de amiaza,
Mustrandu-ma ca am gresit cuvantul “viata”
Ca-n loc sa imi traiesc uimirea,
Eu stam sa-mi numar nemurirea.
Nepricepand ca Unu-i Unul,
Imi plimbam Doiul ca nebunul,
Si cu iubirea-n plete drept cobai,
Tot pipaiam cu geana
Apusul meu din Rai.



Tu

Scriu povesti de nedescris unui “tu” creat in mine,
Gravate-n fum de-albastru incins.
Scriu si basme cu orbite si doi sateliti,
Far’ de final,ci doar cu ruga.
Scriu in pleoape-mi ce apun un dor
Si-ti cer in vesnicie : “te rog, naste-ma!”



Presentiment marin

Am fost pescar narghiloman,
Ce isi scuipa trecutul,
Visand prin port ca Magellan
s-atinga neinceputul.

Simtirea-n prora-o sprijineam,
Iar in navod gandirea,
Din amfora cu vise beam
Imbratisand nemarginirea.

C-un ochi de scoica procream
Naiade-n mintea nuda,
Cand eu in triton pescuiam,
Gandind o moarte cruda.

Si timpu-n val il masuram
Scurtandu-mi din picioare,
Iar eu ca orbul conturam
Vreo barca salvatoare.




Cine sunt?

Sunt râul scurs dintru Hristos,
În trupu-mi veşnic de prisos,
Ce-arunca-n val de gand credinta,
In vena care-si cere mut sentinta.

Sunt cerul muls din alb de nori,
Alunecand spre negrul dintr sori,
Ce-inchide in retina poarta
Cand omoram lumina cu lopata.

Sunt nota-n cant de heruvim,
Gravata-n Do major de clavecin,
Ce dirijeaza vantu-n copertine
Vuind a moarte printre vine.

Sunt teatrul fara scene-n viata,
Ce-si joaca actul de paiata,
Ranjind oglinzii hatru ca un caine,
Caci mi-s mortul de ieri si de poimaine.