Timpul lua forma trupului
tău,
iar gerul lua forma tuturor
copacilor,
ca într-un fel de concurs
absurd
de care e mai lung...
Și se năștea un infinit.
Poate nici nu se născuse,
ci era acolo dintotdeauna
și nu-l văzusem pentru că
eram prea ocupată
să mă prefac în țurțure.
Tăcerea-n schimb, lua forma
unei ciori,
care-și cânta imnul
dimineții,
atâta doar că nimeni
n-auzea,
pentru că și ei la rândul
lor erau prea ocupați
să se prefacă în piftie.
Tristețea lua forma unei
sticle,
pe care-o bea bețivul meu
de înger,
scuipând printre măsele
visele,
evident, cu mult înainte să
le fi avut.
Probabil ar fi spart îndată
sticla,
dacă nu era prea ocupată
la rândul ei,
să se prefacă-n lacrimi.