Avertisment

Nu vă puneți cu trăirile unui poet!

La trup e mereu veșted,

dar lupte duce-n piept:

se bat în el doi demoni și îngeri deopotrivă

și-i mușcă grav din fiere

ca Petru din colivă.

De îl vedeți pe stradă să nu-i băgați de seamă

acel nor ce și-l poartă

ca act de mers la vamă;

El știe unde-i puntea și calcă strâmb mereu

și-s face dintr-un plânset,

un prag cu Dumnezeu.

Nici râsul lui năstrușnic să nu-l băgați de seamă,

căci el e veșnic tânăr-

ferice prunc de mamă.

Nici plânsetul său mut julit într-un amor,

el se jertfește crunt,

după idei ce mor.

El s-a îmbătat cu îngeri și cântă de nebun

nemaivăzute scene

din visul lui străbun.

Nu vă-nșelați cumva că-i sânge-n al său trup;

îi curg numai cerneluri,

când venele-i se rup.

Are totuși un dar primit din isihie,

el râde și se plânge

cu toți, din empatie.

Nu vă puneți cu trăirile unui poet,

el apără trecutul

de-un viitor incert.

De îl vedeți pe stradă, lăsați-l să se ducă

să apere orașul,

plăpând, ca o nălucă.

Ceața din ventricol

Tu cel ce-mi ești acum, cu tot necunoscut

și îți alini doar umbra, în pat, ca o stafie,

te-aș lua cu mine doar, în locul ce-am crescut,

ca să fugim pe deal, ținând o păpădie.

E timpul împotrivă, dar nu-i înot sincron,

așa că stai și uită secundele și timpul;

Iubirea alipește micronul de micron

și ceasul îl oprește și bate contratimpul.

Tu ce-mi zâmbești ștrengar în Bucureștiul gri,

și mi te sui în piept până mă clatin,

îmi faci din oră ghimpe, atunci când nu mai vii

și n-am cu ce mă unge; nici urmă nu-i de tatin.

Mi-e așa de dor de noi, pierduți în viitor,

de necreatul joc de-a moartea și de-a viața,

de amintiri ce-or scrie A mare în amor,

și-or risipi din inimi, atât de groasă, ceața.

Promisiune în brumar

Am să m-adun de pe unde mi-am lăsat sufletul amanet,

ca pe un vițel curat, numai bun de vândut măcelarului.

Atât doar că l-au ciunțit mai mulți și l-au gustat,

încât i-au mai rămas doar ochii mari și blânzi.

Ne mai vedem pe furiș în câmpia din oglindă;

se gudură vesel și mă simt din nou copil

și mi-era dor de mine și-i promit:

am să m-adun doar ca să mă împrăștii!

Căci cum altfel îi șade mai bine sufletului,

dacă nu împrăștiat ca firmiturile de pâine în pădure,

să-mi amintească drumul spre Casă?

De suprafață

lui A.J.

Ce roz vă e alura cu mulți spini,

când vă uitați în geamuri după voi,

zâmbiți alert, pe dinafară plini,

și sunteți întru totul, goi!

Nici nu mai știți cum se trăiește taina,

și-o căutați ca orbii în metrou,

conduși de cum vă vine haina,

vă îmbrăcați cu totul, în egou.

Nimic pe-aici, nu v-aparține,

Și nici măcar prejudecata,

Dar ma huliți ca pe un câine,

Că stau în nori ca apucata.

Nu stau la un birou pe scaun,

Și fug de firme ca de moarte,

Oricum mă angajez drept claun,

Că tot vor seriozitate.

Presentiment tomnatic

Tu nu mi-ai înțeles mirosul toamnei,

cum ți-am înțeles de la-nceput simțirea iernii.

Pesemne nu ai auzit cum cădeau pe sol, gutui,

când eu înc-ascultam cum ninge peste noi.

Ce păcat! ziceau în treacăt corbii,

de parc-ar fi știut că timpul li s-a scurs în pene,

Păcat de pene zic...mai bine le stătea-n călimară

și pe foaie, ah pe foaie, zău că mă-nălțau.

E un zbor pe care tu nu-l vezi de gheață, cred;

E singurul zbor care-mi permite sa cad

și singura cădere care mă aruncă-n mine:

acolo suntem copii și mâncăm nuci în grădină.

Acolo miroase veșnic a fructe și a fum de crengi,

pe care le-am cules cu bucurie,

doar doar, vei observa că pe sub frunze

se înălța de-atâta timp, grădina Raiului.

Ai

Ai felul tău...de-a fi sau a nu fi.

ce-ți mai place să te joci și chiar îți iese.

Nu demult m-ai păcălit cum că-ți e bine

Oh Doamne! Și ce zâmbet de copil aveai-

mai c-am crezut și eu pentru-o secundă.

Cum mă luai tu în brațe și eu-ti scriam poeme;

era frumos să le fi scris ca Blaga, iar nu ca bleaga.

Ai tu felul tău, ăla frumos și calm când mă privești

și taci.

Atunci, se-ntâmplă ceva, devin eu suflet

și zău că nici frigul, nici orașul ăsta putred,

nu mi-l zguduie.

Ai tu degetele fine și subtiri care tremură

pe coapsa mea dreaptă.

Ai tu un soi de inocență tainică, născută parcă

în grădina cu nuci.

Un singur lucru n-ai: timp.

Pesemne, la cât de ocupat ai fost,

ai uitat că doar nouă ni se cuvine luna.

E și firesc, așa ai felul tău...de a-mi face felul.

Fugit irreparabile tempus

E prima dată când calc pe iarbă

și totuși am făcut de nenumărate ori, pași.

E prima dată când piciorul meu se-nfruptă cu frunze,

sub soarele rece al toamnei.

Gândurile mele tac, parcă surprinse de

faptul că încă mai respir.

Un ecou din prima viață mă îmbie

și văd stoluri cum îl urcă-n mine.

Nu m-aș vedea nicicum în sinele de ieri,

atât de zdruncinat de negăsirea sinelui.

Culmea...

E prima dată când pasul meu e-aici

și nimic nu mă bucură mai mult, ca faptul

că e bineînțeles, pentru ultima oară. 

Tablou cu copil în iarnă

Eram copil și zăpada îmi făcea sclipiri, de parc-aș fi privit într-un cuarț spart.

În stânga mea, casa-n care locuiam se odihnea parcă de zgomotul adunat în tot anul. Nu țin minte multe, dar lumina de la ora patru după-amiaza avea ceva de ordinul fantastaticului. Evident ca totul îmi părea cu mult mai înalt: bradul din fața casei, nămeții, sania asta grea pe care stăteam. O făcuse bunicul din fag și îi pusese două șine groase de oțel (să fie mai trainică). Adevărul e că și acum sania mai e pe undeva prin curte și se cațără câte-o găină pe ea, să își țipe oful...sau oul.

Sunetul monoton al oțelului pe zăpadă mă purta undeva, unde habar n-aveam că eram sau c-am să mă întorc vreodată. Ai să râzi, dar chiar era de basm iarna asta în orașul meu mic.

Bunicul trăgea la sanie, îmbrăcat cu o bundiță și cu un fes cu moț. Mergea încet și apăsat, cu papucii lui largi și obosiți de la atâta purtat prin curte și grădină.

Mă ascundeam după el când lumina era prea puternică. Nu, nu zburam pe un cal magic, nu, nu aveam aripi, dar ceva din mersul lui calm și apusul iernii mă închideau într-un cadru de basm.

Spatele lui mare îmi părea dealul pe care mă cățăram, numai că de data asta, avea picioare și galoși.

Ce ciudat că îți scriu asta la sfârșitul verii. Nu știu ce m-a apucat. Pesemne că am conștientizat că nu o să mă mai bucur niciodată de clipa aia, în care culmea, nici nu râdeam...știi tu, cum fac copiii americanilor în filme.

Eu eram mută și prezentă. Mare lucru. Dac-ar fi așa ca la școală: „Sprințăroiu!

Prezent!

Stoian!

Prezent!

Șchiopu!

Absent!” și se-auzea mereu din spate câte unu șușotind, unde o fi Șchiopu...

Mi-e cu neputință să-mi definesc prezentul fără starea aia de copil.

De curând, am cunoscut pe cineva care mi-a zis atât: „Eu am să mor copil!”

Frumos, nu?

Știu că nu-ți plac replicile ăstea și-ai să zici că-s clișee sau că mai bine fac sport să nu mă mai gândesc la chestii existențiale, cum le zici tu la mișto. Mereu ai avut un mod extrem de facil de a trata metafizicul, pentru un om cu atâta carte. Nu ai fost niciodată genul de artist nostalgic, mai degrabă zici că ai fost contabil sau ceva.

Nu pot să-mi scot cadrul ăsta din minte, ce mare era tataia. Știi că fusese director în Onești la o fabrică și ne aducea mereu ciocolată Africana.

Dimineața la 5 vedeam farurile de la mașină cum se întind pe tavan prin perdea.

Îmi pare că nu i-am mulțumit niciodată cât ar fi trebuit. Se lăuda mereu că suntem la facultate, că suntem nu știu cum...deștepți. Îi plăcea să știe că oamenii cu carte, ajung bine.

Ce folos, zii și tu? Mor cu filosofia de gât și cu artele în brațe. Măcar să trăim frumos.

Hmmm, de-ar mai fi trăit...i-aș fi citit ce am scris. Ultima dată i-am citit din Topîrceanu, Balade vesele și triste.

El stătea rece, întins, cu capul înfășurat ca o bomboană. Cum s-a prăbușit deodată. Acum era slab și oasele lui îmi aduceau aminte că îl vedeam ca pe un monument.

Lumânările vegheau drumul lui și zău că îmi semănau cu zăpada, sau o fi fost de la plâns și lumina se vedea așa, cristalizată prin gene.

Era îmbracat cu flori și toți îi aduceau omagii, mama tăcea. Aș fi vrut să fie doar unul din visele mele zbuciumate.

Am ieșit. În grădină se întindea tot trecutul meu printre coceni și vița de vie. Mă vedeam în frunzele de nuc și crengile arse din grădină toamna.

Am respirat adânc și am simțit cum tot sufletul meu îi urează drum bun și îl inspiră cu nesaț cu tot pieptul.

Eram peste tot, în casă și vedeam tabloul lui cu rodii, tablourile mamei, o vedeam pe ea în ie, pe bunica prin curte, pe frate-miu cu capul plecat. Eram el și stăteam la gard pe-un bolovan înalt și m-așteptam pe mine de la școală.

Eram eu, m-auzi? Eram copil...

Ajunsesem în mine, ajunsesem acasă. Buzele mele recitau fără să știe:

„O, e atât de bine când pe drumuri ninse,

Întâlnești o casă cu lumini aprinse,

Un oceag din care se ridică fum,

Când te prinde noaptea călător la drum!”

Introspecție

Am obosit să merg pe-un deal imaginar,

s-alerg prin amintiri după umbre apuse,

să cer să vină toamna, în frunze să mă scald,
să fiu din nou copil, cu fericiri vetuste.

De-atâta insomnie, mi-e pasul clătinat
Și-aș vrea să mă împiedic și să cad,
în trupul tău tânăr și puternic, mamă;
Să mă prefac ghem și să dorm în pântec,
unde se-aude atât de clar,
liniștea din-ntâia oară.

Uneori

Uneori mă tem că pasul meu nu-ți va fi de-ajuns,
că trupul meu se va preface-n frunze,
Că de-atât lumesc, mi-e sufletul ascuns
în universuri gri, fade și obtuze.

Mă tem de mine ca de-un om nebun,
că-s plecată-n nori și trupul meu e restul,
Mă tem că tot ce-am de oferit mai bun,
e-nsingurarea de-a trăi... și versul.

Nocturnă

Lui Chopin nu i-am scris cât ar fi meritat;
mereu l-am pus acolo, în colțu- ndepărtat.

Ce-i drept mai schimbam o vorbă, noaptea,
când scârțâia de după ușă moartea.

De-nsingurare fugeam pe portativ,
unde-mi grăia cu-un ton evocativ:
- Cel mai bun prieten de pahar,
vezi bine fetițo, e cel imaginar...

Cine mai are timp?

Dintre toate locurile de pe pământ și-a găsit să intre într-o biserică neterminată din Neptun, o stațiune mică de pe malul mării. Era trecut de 10 seara și între becurile de bâlci și muzicile amestecate, biserica străjuia cu o cruce slab luminată cu un soi de leduri portocalii. Un fel de ghiveci urban: mirosul de hamsii și gogoși proaste, cu benzină și apa mării, cu țipete de tot felul, râsete și oameni relaxați ce se-nghesuiau la o plimbare pe faleză.
Privit de sus, orașul ăsta mic și viu numai vara, îngloba în el toate contrariile ce se atrăgeau magnetic ca o piață plină de artizanate ieftine. Pe fundal se îmbibau cu dorința de a renunța la tot pentru liniștea eternă.
Pereții erau reci și goi. Nu văzuse până atunci o biserică fără frescă și totuși locul în sine purta întru totul haina retragerii și a păcii. O pace care vine doar prin plâns. Și-așa ar fi vrut să se ghemuiască pe scaun și să zacă acolo până la sfârșit.
Dintr-o boxă se auzeau rugăciunile dimineții. Îi plăceau, le zicea oricum din memorie și asta îi dădea un sentiment de casă.
Cu siguranță că lumea vine la mare să facă baie, sau să se îmbete, sau să se combine, sau toate la un loc. Cu siguranță că aici nu era locul sau timpul unei rugăciuni.
Sunt unele orașe care poartă în ele încă zăpușeală psihică de parcă vară ar fi necontenită.
Era bine cu pereții reci.
Își lipise capul de crucea de lemn și stătea acolo fără să clipească, fără să gândească. Se apucase cu mâinile de brațele crucii și tăcea...tăcerea de la început. Unde nu mai era nevoie de vorbe multe, de cântări, de psalmi, de nimic. Unde nu era nicio rușine că nu știai a te ruga cu alte pasaje scrise din prooroci.
Rugăciunea era un oftat.
O năpădi un plâns de dor, de singurul dor care înaltă, singurul dor atât de nelumesc încât ar fi numit de alții nebunie...sau în cel mai fericit caz i-ar spune: da, e nemulțumire cronică.
Ce ușor punem etichete.
Și-a acoperit fața în palme și ofta pierdută în podeaua care demult se topise.
Un copil îi apăru în față; a sărutat crucea fără să se mai închine și s-a uitat înspre ea plânsă, cu o seninătate de nedescris. Nici nu mai trebuia să facă semnul crucii când inimă lui venea deja deschisă pe toată înălțimea și toată lățimea. În toată simplitatea și inocență lui de copil i-a arătat cum se face. Cu bucurie.
Își amintea cum se ancora de cruce cu tot trupul ei, de și-ar fi lăsat în ea tot greul, ca și cum propria-i cruce i-ar fi apăsat umerii într-o urcare sisifică.
În corpul ei se instală o durere nouă, puternică, edificată doar sporadic, prin nostalgii. O durea inocența, o durea copilăria și tot timpul petrecut la bunici care nu se mai intoarcea niciodată. Scurgerea inexorabilă a timpului apăsa ca-ntr-o menghină tot suflul. Nimeni nu i-a spus că înaintarea în vârstă vine cu durere...și totuși ce mult s-a grăbit să crească.

Vis baudelaireian

Visam un cuib de ciori, ce-mi aranjau cu pliscul
un sarcofag desprins din praful de beton,
Iar eu purtam războaie pe-o creastă de dragon
și prefăceam iubirea, grămadă cu nimicul.


Am visat tăcerea și strigătul, deodată
cum izbucneau în mine, mocnind de-atâta timp,
Iar eu scriam în mine, pierdută, o erată
să-mi corijez trecutul, greșit într-un răstimp.


Visam din mări stafia, pe-o barcă salvatoare
și n-avea nicio umbră și nici la țărm ponton,
Iar eu vorbeam frumos, cu viața-mi trecătoare,
și-mi răspundea ecoul, încet și cu bonton.


Ce porcării visam, din creasta-mi de dragon,
și-aș fi sărit cu totul, în barca salvatoare
Iar eu scriam atâta, c-o placă de beton
„Când eram mică, off! visam doar sa fiu mare...”

Geamul spart

Priveam Bucureștiul prin geamul spart

și-l vedeam pe bunicul, pe gânduri plecat.

El cosea un ciorap și-l aud blând cum spune:

- Ai grijă, tătică, să faci fapte bune.

Să nu-ți porți înălțarea târâtă prin șanț,

ori prin vicii să-ți legi de suflet, un lanț.

Aș fi vrut să-i vorbesc și de dor să mă scutur,

dar trupul lui ferm, deveni ca un flutur.

Eu priveam numai blocuri lipite, murdare,

cum clădeau pe sub ele – morman de-ntristare.

Mă durea inocența ca un plânset la nai,

dar s-a dus cu bunicul să se culce în Rai.

Căutam prin trecut, un izvor să m-adap

și-l vedeam pe bunicul mai cosând la ciorap.

Era cald, cu ochi blânzi și pe gânduri plecat,

iar podeaua de-acasă, ca un cer înstelat.

Ora de anatomie

d-lui Laurian Stănchescu

Orb e cel care nu vrea sa vadă

că poezia e în toate,

iar toate se confundă în poet.

Nu vă lăsați amăgiți de trupul lui firav,

nici de fulgii căzuți de pe umăr,

lăsând în urmă-o dâră ca o pernă veche.

Dacă Rembrandt ar fi pictat un astfel de subiect,

atunci doctorul Tulp ar fi fost cu totul consternat.

Cu siguranță că mirosul cuvintelor nenăscute,

ar fi fost cam greu de suportat.

În inima lui s-ar găsi încă zvâcnind iubirea,

ușor letargică, melancolică.

Miracolul ar fi desigur în pântec,

unde, spre uimirea tuturor,

s-ar găsi nenumărate stalactite.

Ele zac ascunse de ani de zile,

formate din plânsul neplâns;

dar atinse de-un fir de lumină

strălucesc ca un cuarț orbitor.

Abia atunci doctorul și-ar fi dres vocea

și-ar fi zis: „Nu vă temeți domnilor,

avem în față-un biet poet,

care-a înghițit ce-avea la îndemînă

hm, hm... un astru. ”

Constant

Constant mi-am ținut șirul de căderi,

la fel de mecanic și logic ca un algoritm,

cum altfel, decât filosofic;

matematic ar fi fost cu mult prea banal.

La fel de tacticos mi-am ținut șirul de ridicări,

de brațe spre cer, așteptând vreun trăznet.

Auzisem de prea multe ori, ce-i drept:

"-E deșteaptă, dar cam naivă, trăzni-o-ar norocu! "

M-a trosnit ceva, probabil o cracă din arborele vieții,

să-mi amintească din când în când,

că n-am ajuns nici la piciorul broaștei.

Ce-i drept eu tot îi admiram coroana și visam,

făceam și calcule chiar: cu ce viteză ar trebui

să mă îndrept spre ea, ca să nu fie așa de cruntă căderea.

Dacă m-ar fi trăznit...probabil aș fi dat un răspuns cu noroc,

poate de data asta matematic, și nu așa de filosofic,

și poate m-aș fi văzut și eu cocoțată-n pom cu îngerii,

și nu prin mlaștini tot filosofând cu brotaci,

crezând că Raiul e așa... un nufăr.

Așa mi-am definit eu constanta:

întâlnindu-mă cu mine la jumătatea dintre cer și pământ,

dintre bine și rău, dintre lumină și întuneric.

Atunci, ochiul meu ceresc sângerează de bucurie că exist aici,

unde nu mi-e locul.  

dac-ar fi putut

 dac-ar fi putut, poetul și-ar fi întrupat moartea în fel și chip:
 stătea de cele mai multe ori tăcut pe canapea și fuma.
 contura finalul în toate modalitățile și zău că niciunul,
 nu-i era pe măsură.
 i se părea total nelalocul lui să-i vină moartea, auzi și tu,
 din altă parte.
 dac-ar fi putut, clar și-ar fi ales sfârșitul cum numai în minte și-l crease
 atât de viu și lin, ca în nenumăratele-i scenarii.
 doar unul singur i s-a părut mai plauzibil:

 se vedea cumva în hainele de epocă tocite și murdare,
 cu părul vâlvoi, ajuns la 50 de ani, surd și evident, genial.
 să-i spunem personajului, simplu Beethoven.
 Chirilă ar zice sigur, că mai simplu este Ana,
 dar cui îi pasă?
 sătul de singurate și amorul veșnic pe jumate,
 bolnav, retras, cu scanteiri luate numai de la Dumnezeu,
 inima lui continua să cânte, ce nu auzea mintea...
 și invers.
 era un joc frumos, de care-pe-care.
 sfârtecat de dorul unor neatinse buze, i-ar fi scris sonete,
 dar cine să le vadă, cin' să le-audă?
 "iubirea pentru tine m-a făcut cel mai fericit și cel mai nefericit,
 dintre muritori".
 evident că ea trebuia să aibă grijă de casă și de soț și cumva...
 informația s-a pierdut pe drum.
 și-a construit pe portativ, un turn din note, cum era și firesc.
 acolo-i cânta cele mai banale și vesele-acorduri,doar să-i gâdile amorul.
 dar ea se ducea la piață și seară avea grijă de copil
 și iarăși,undeva, informația s-a pierdut pe drum...
 trecură anii; el stătea în vârful notei, victorios că Don Quijote
 și se bucura cum de atâta timp, a cucerit nemaivăzutul...
 nemaivăzut de către alții, desigur.
 el tăcea și în cel mai sigur gest pe care-l făcuse vreodată,
 cu precizia cu care apăsa pe clapă, se sinucise scurt și zâmbitor.
 în tot iureșul asurzitor, se făcea în sfârșit liniște.
 suflările sacadate se sincronizau perfect cu notele ce aveau să nască
 un viitor prosper.

 poetul se hrănea cu gândul propriei sale eliberări, ca șarpele
 cu propria-i coadă.
 chiștocul îl ardea la deget și demult uitase discul de vinil,
 ce se-nvârtea în gol.
 dac-ar fi putut, poetu-ar murit trist, în culmea ironiei,
 pe note de speranţă, din Odă bucuriei.

Sonet pentru un mut

Ce mai faci? Ţi-e bine, încoronat pe-o scenă,
făcută doar din aburi, subţire ca un fum?
Scălămbăit în jocul de-a dragostea eternă,
încă te mai îmbeţi,în gâturi cu parfum?

Ce mai faci? Mai bei? Iar s-a scumpit absintul,
sărutul său de gheaţă te-mbujora niţel.
Îţi rulai singur filme, îmbrăţişând pământul,
ca pe-o amantă veche, dar el tăcea de fel.

Pesemne că ţi-e teamă să mori însingurat
şi te cufunzi în buze- un soi de alte roluri,
dar gura ta nu ştie că s-a cam săturat,
s-atingă numai carnea şi nicidecum, amoruri.

Scenariul tău creat e din culori în apă-
tabloul care speri să-nşele veşnicia,
făcut în tuşe vii, dar c-un picior în groapă,
în care-ai conturat, plăpândă, bărbăţia.

Te împlineai de fel, cu pleava ta subţire,
agonisind doar vorbe, ca banii la ciorap;
Îndepărtai ce-i drept, un laur de mărire,
dar n-ai fi curăţat, scheletul din dulap.

Eu am rămas aceeaşi, fac nuntă doar cu versul;
Ţi-am scris în nouri chiar, dar ai răspuns sec: "taci!"
De-atunci am amuţit, străini în universul,
în care mor de dor. Ţi-e bine? Ce mai faci?

Despre poeți și fluturi

-Spune-mi, rosti ea în treacăt, ducându-și mâna-ncet la gură, cum sunt poeții? Buzele-ar fi vrut să continue dar se opriră ușor întredeschise, rostind doar un oftat venit de nicăieri.
-Ei și tu acum...sunt ca moliile, cum să fie? Ziua stau închiși în dulapul vechi și se izbesc de cei patru pereți, cu iz puternic de naftalină. Unii îi zic birou. Dar seara, eheiii seara, n-ai să vezi poet dormind; ei ies pe nesimțite-n cameră și se-mbată cu tot soiul de parfumuri. Ei rod cu nesaț orice urmă de viu și le fac părți din trupul lor firav.
Și uite-așa se nasc alți fluturi.
-Fluturi? Zâmbise ea ușor confuză.
-Fluturi...adică versuri, continuă el scurt.
-Deci poetul e tot una cu versul?
-Ia-o așa: trăirea e tot una cu omul, trăirea nu există de sine stătătoare, ea prinde viață doar printr-un organism viu, iar omul, omul la rândul lui, fără de trăire...e neom. În concluzie e simplu: cuvântul poetului roade pe dinauntru ca o molie, iar când el naște cuvântul, acesta se ridică de pe foaie în forma cea mai apropiată trăirii... de flutur.

Ironia morții

El suferea, suferea teribil

din decepții amoroase.

Și chiar dacă nu era nimic acolo,

tot se găsea ceva mic,

suficient cât să pornească un Tsunami.

Avea un fel al lui, veșnic melancolic.

Tare-i mai plăcea haina asta;

i se potrivea-mănușă.

Ce-i drept, și el cand sesiza,

râdea:

„- Ei na, melancolia e, cum să zic...

a doua mea piele;

știti voi, ca rocker-ul din bancul ăla cu Metallica.

O mai găsesc doar cand mă spăl.

Dar nu la duș, că nu am presiune,

ci când mă spăl de păcate...

Atunci doar tac.

Taaac și aud timpul cum fuge.

Eu nu mă grabesc de fel.

Mereu am așteptat câte ceva;

de cele mai multe ori, o Ea.

Îi pregătisem de cu seara,

dar nu masa, ci na, ce pot și eu: sonete.

Păcat nu le-au citit in treacăt, decât niște sonate.

Așa a fost să fie, zic: ironia sorții.”

Ce-i mai plăcea să scrie;

era veșnic îndrăgostit de-ndrăgosteală.

Alt subiect mai trainic nu-i...

 decat moartea.

Doar ea  ce-l aștepta mereu fidelă-n capul patului,

dar el fugea... năuc de vise.

Așa a fost sa fie, zic: ironia morții.

Ar fi comic

Ar fi comic, dacă într-o zi,
ți-ai arunca în drum șoseta
și ai merge așa, desculț. 
toți, dar absolut toți ar zice:
-Uite-l cum calcă strâmb asfaltul,
nu cumva să zdrobească florile nemuritoare.
Tu, nici n-ai băga de seamă
și-ți vei continua pasul legănat,
până la prima floare cu adevărat vie.
Pentru că nu știi ce-i aia,
"corola de minuni a lumii",
ai s-o iei de jos,crezând că o salvezi la tine-n vază.
Nimeni, dar absolut nimeni n-o să zică:
-Vă rugăm nu rupeți florile, au suflet!
Ai să suferi ca boul; era oricum o floare de sezon.
de aia florile de sezon au parteneri doar efemeridele.
Trăiesc doar la lumină:
când dispare, evident că mor.
Unu de pe șantier are să radă:
-Băăă,femeia e ca floarea: dacă n-o uzi,se ofilește!
Tu nu poți să te abții în uimirea-ți
și tot te gândești, ce comic ar fi, auzi,
ca toți morții să fie vii...
Ar fi comic, parcă pentr-o clipă,
să știu că nici eu nu mai exist,
să mă-mbratisez cu florile și să cânt:
ar fi comic, dacă n-ar fi trist...

Replica

-Ce simplu-i pentru tine, iti spui replica si te faci pierdut. Ai tu niste cortine ale tale nevazute si cu atat mai grele, decat cele din catifea.

-Nu stii ca orice cutremur isi face replicile din ce in ce mai slab,dupa care, tot ce ramane de auzit e doar mutenia pamantului? de parca inauntrul sau, nici nu s-ar fi crapat cea mai adanca genune...

Luat la rost

Toti, dar toti au un rost in lume:
unu-mpinge carucioare de dimineata pana seara,
altul taie capul gainilor,
una coase mai frumos,
unul gateste de-i sar capacele,
unii sunt facuti sa se bucure mereu,
cat or fi ei de prosti...
Altii sunt facuti sa-ndure,
ca mamele care duc pe umeri-Globul.
Unii salveaza vieti,
altii le curma,
unii-mbraca moartea intr-o boare-
si i-au zis credinta.
De atunci moartea...e asa, o trecere.
Unii ne invata sa vorbim,
dar nu ne invata cand sa tacem.
E un dar anume asta:
se deprinde cand murim.

In lumea vegetala nici nu indraznesc sa intru:
cum as putea intelege vreodata,
vesnicia copacului?
In lumea animalelor...ce sa mai?
e plin de Om.

Mai este insa o lume fina,
pe care daca o atingi, se preface-n sange.
Artistul, ah! artisul face si el...
ce stie mai bine: se sacrifica.
Toti, vezi bine, toti au un rost pe lume,
Artistul are numai unul: chiar si cand rade, plange.

Plăsmuind realitatea

Să știi...poeții n-au nevoie de familii: 
sunt însurați cu universul, 
sub streșini mulg pe rând comete, 
și nasc imaginar...doar versul.
Ei știu că valsul lor cu muza,
se face simplu, legănat,
dar veșnic,veșnic să o țină
la pieptul strâns, îmbrățișat.
Se plictisește repede, cu toane de femeie,
și dacă n-o țin cu dichis,
fuge ca stafia, într-o secundă,
iar actul creator,îndată...e ucis.
să vezi atunci ce gol se-ntinde:
să stai îngenuncheat de-o planșă albă,
supus ca morții și toți sfinții,
la ghilotina blândă, cu miros de nalbă...
mulți au plâns-o, și-au cântat-o,
în fel și chip, i-au dat și nume,
cum ea, iubita lor, făptură,
s-a dat pe sine...pentru lume.
Poeții n-au nevoie de familii,
nici de contracte trecătoare,
nu-și leagă-amorul în ștampile;
ei au iubiri... imaginare.

De-ale poetului

Cand crapa dimineata, tristetea imi astern,
cu ochii rosi ca vinul, pe note de Chopin.
Sa crape si paharul, sa cant cu bucurie,
inca o noapta lunga, pierduta-n insomnie...

Macar de-as suferi de-o dragoste ranita,
Sa simt ca din toti mortii, sunt cea mai rasarita,
Dar eu prefac cuvinte, din osul drept al coastei,
Si scriu ca toti poetii, plangand... de-amoru Artei.

Epistolă lui Richard

Un cal înaripat... de aș avea
Să conturez de sus nemaivăzutul,
Să îl hrănesc cu sânge și peltea
Să luăm în piept degrab’, neprevăzutul.

Ce mi-aș mai da regatul pentr-un cal,
Regatul meu de versuri și tristeți,
Ca un castel fragil, făcut la mal,
Mâncat de valuri, între dimineți.

Și marea îl mai scuipă printre dinți,
În scoicile ce țin ascunse perle,
Regatul meu- lăcașul unor sfinți,
Și cloaca-mi gândurilor rele.

Un cal înaripat...să-mi bucure privirea,
Frumos, ca un tablou de pus în ramă
Să-mi faca versul soră cu iubirea,
Ferice imigrant trecut la vamă...

Ce vede orbul

Ce frumos visa orbul pe bancă,

Îmbrăcat în lumină și ger.

Ce frumos era parcul de-odată,

Cișmigiul sub iarnă ...stingher.

Ce frumos mai dansa... ca un înger,

Când în brațe strângea doar un crin,

Pe zăpada, ca scursă din uger,

Transforma bucuria din chin.

Se-nălța mai frumos ca un flutur,

Ponositul meu beat și sarac,

El zărea din îngheț câte-un mugur.

Iară aripi năștea din stomac.

Ce stupid îngânau trecătorii,

Mai orbi decât orbul din parc,

Făr’ să simtă vreodată fiorii

Clipitei, când îngerii tac...

Odă insomniei

A venit ora insomniei :

 Mai apăsătoare decât moartea,

 Tăcută stă la pândă și așteaptă

 Să-și facă pe sub minte, calea.

 Se descălța tiptil și se ascunde

 Încet, sub perdeaua de gene

 Să-și facă dansul său, aieve

 Lascivă ca-ntru-n cerc cu iele.

 Se dă cumva…de ceasul nopții,

 Până o văd pe rând, poeții,

 Și-i singură ce le alină,

 Tristețea de la gândul morții.

 O țin și eu, stângaci în brațe,

 Ca pe un vechi prieten dus,

 Și iar ne povestim de veacuri,

 De parcă timpul n-a apus.

 Când o privesc indiferentă,

 Ori când îi dau în scris o jalbă,

 Cu trupu-i rece, feciorelnic

Ea-mi cântă înc-o noapte...albă.

 

 

 

  

A unsprezecea fericire

Cea din urmă fericire, s-a dat unui poet:

Cum n-a fost de cuviinţă s-o ia vreun arlechin,

i-a fost ingăduita, în traiul desuet,   

celui ce scrie veşnic, un rânjet în suspin.

Şoptită rar, încet, înscrisă doar cu ape,

s-a prefăcut în limfă, de-i sângera  în vers.

Ca pe o Taină Sfântă, el o ţinea aproape,

Însingurat şi sobru, fugar de univers.

Îl mai zăreau doar păsări, în lumea sa, tăcând,

Cum surâdea-n cerneluri la foaia fină, albă,

Căci numai el vedea, de ani şi ani la rând,

Îngerul prins în vorbe, cum zboară din silabă…