Testament

Am modelat în lut, necreaţii eu,

Din scânteiri aprinse şi din Dumnezeu.

Nici mama, nici oglinda, nu m-au recunoscut,

În trupul meu de flutur, în care-am renăscut.

Zburam prin tei sălbatici, ori flori de iasomie,

Scriind cu nori pe foi, pierdută-o poezie.

Aveam ca public ţintă, doi grauri pe o creastă,

Ce-mi pipăiau cu ciocu’, trăirea într-o coastă.

Aşa mi-au amintit fiinţa mea dintâi,

Cu stih de întristare, în ochii mei căprui.

Ştiam că lumea cere să laşi un testament,

Şi cum n-aveam cerneală, ori sul de pergament,

Le-am modelat pe veci, cu unghia-ntr-o stâncă,

O rană din Iisus... nevindecată, încă.

Răspuns

Mi-a crescut rugăciunea a mută,

Cînd ea urlă în piept neştiută,

Anonimă ca vântul, ca apa,

Ca pământul ce-l scarmănă sapa.

Pe braţe o poartă doi îngeri,

Cheflii şi cu damf de înfrângeri,

Ba mi-o lasă pe jos în mocirlă,

Să o roadă de-un colţ, o şopârlă.

Îi răspunde vreun flutur confuz,

De-o înalţă din locul mofluz,

Să devină atomul din nori,

Scânteind între cei şapte sori.

Ea se scurge a ploaie pe piele,

În fiorii mei rupţi dintre stele,

Când la cer aşteptam un răspuns,

Mi s-a dat lecuirea prin plâns.

Mi-a crescut rugăciunea în coastă,

De m-aruncă-n genunchi de pe creastă,

Ca să-I simt dar în trup, mângâierea,

Când Hristos mi-a răspuns cu tăcerea.

Bilanţ

Se face odată, la un timp,
În colţul camerei anoste,
Să chem un înger în răstimp,
Eu, pui de bogdaproste.

Mă scutur, chip de arlechin,
De măştile pictate,
Să-mi râdă eul cel mai fin,
Din vieţile uitate.

El mă intreabă ce-am făcut,
Eu râd, de-amorul artei
Şi-i zic că am crescut, atât
pân-la piciorul broaştei.