duminică, 15 ianuarie 2012

De ce râd poeţii ?

N-o să mă crezi, însă deunăzi, am auzit încet ;
Dezmăţul de cuvinte, transcris de un poet.
-O fi râzând pesemne, îmi zise scurt scripcarul
Şi zău că nu-nţeleg, iar l-a bătut circarul.
-La zaruri? zic în glumă, şi-o fi-ncercat norocul.
-Aş, orice-ar face, dă treişpe, dobitocul!
I-e viaţa toată-un circ, iar el stă să rotească
Ruleta cu pistolul, o ştii, e cea rusească!
-S-o fi-mbătat la birt,că-i săruta pereţii
Şi întreba toţi câinii: care e sensul vieţii?
Se zice că la schit, se jeluia la poartă,
Ba mai ţipa că-l doare că-i lumea asta moartă,
Ba arunca cu pietre în gol, or în vreun geam
Cică s-alunge gogii, pe care nu-i vedeam.
-O fi înnebunit; eu n-am aflat nicicând,
Poet să scrie versuri, auzi şi tu, râzând...
Tot stă cu cerşetorii, lăsându-i să-l lovească,
Iar el le scrie psalmi cu pana îngerească.
Şedea încovoiat, pe scaun, în mansardă
Făcând-o pe actorul, ce ieftină şaradă!
Scotea pe rând, grăbit, doar măştile din ladă
Şi recita poeme din antica Eladă.
Se-opreşte brusc şi-ntreabă cu mâna către cer:
Răspunde-mi Doamne, dară, fluturii de ce pier?
Priveşte-apoi podeaua cu urme bătrâneşti
Şi scrijeleşte într-însa cântările-ngereşti...
Se spune c-ar fi sfânt, zvonea ceasornicarul.
-O fi înnebunit, răspunse scurt scripcarul.

marți, 10 ianuarie 2012

Tablou de iarnă

Aşa sterilă, iarna, pe pietre se desfată
Să mângâie păcatul, cu mâna rece albă.
Mai trec pierduţi doar câinii şi eu, fără de haită
Şi-adulmec umbra celui ce m-alinta odată.

Tot ninge azi pe gene, pe frunţi, pe piei străine
Cu moi si neştiute cuvinte de iubire.
Mă latră câte-un gând cu dorul meu de tine
Să-mi mârâie-un ecou, prelung ca o genune.

Se-ntinde a toate gerul, sigiliu peste buze
Şi-ngheaţă laolaltă clopotniţa şi timpul.
Eu număr aburi vii din trupul unei muze
Să-mi încălzească suflul cu amintiri lehuze.

În parcuri, pe peroane, au amuţit poeţii,
Tot aşteptând să ningă din ceruri cu cerneluri.
Am dărâmat pe rând, în mine, toţi pereţii,
Să scriu cu albe tuşe de dobândirea vieţii.

Olimpul nu mai cânta vreun mit, ori vreo romanţă,
Ci zace pe sub gheţuri, înfrânt ca niciodată.
Doar eu ce-nsemn Tristane, versete de speranţă:
-Cuvântul mi-e ca fulgul... topit de ignoranţă!