Legământ

Legământul meu cu toamna,

l-am făcut înainte de-a mă naşte.

Ne-am întâlnit bizar, prin cosmos

Şi ne-am făcut surori de sânge:

Ea mi-a jurat să-mi dea în dar,

Încununarea ce-o primesc doar sfinţii-

Lacrimile.

Eu, i-am promis solemn să-i las

averea mea cea mai de preţ:

melancolia că exist şi versul.

La un asemenea târg,

nu am putut să zic decât:

Măcar de mi-ar fi dat ca orişicui,

Să muşc râzând din viaţă,

Ca alţii din gutui...

Nici eu

La uşa mea, n-am mai bătut nici eu

de mult, de multă vreme-mi pare...

Că-s mată, ca într-un camaieu,

În griuri puse la-ntâmplare.

Nu m-am cătat ca un ştrengar,

Cu-un ochi pândind pe după uşă,

Ci cu un mers rapid, fugar,

Schiţat, desigur, într-o tuşă.

Nu m-au cătat nici dracu’,

nici Sânt Petru,

Ori îngerul lui tata de prisos,

Nici albatroşi, nici corbi, ori rândunele,

Nici vulturul să-mi muşte pân-la os,

fărâma mea de Dumnezeu cu stele,

înăclăiată-n versuri, drept prinos.

Nu m-a cătat decât stiloul,

Umplut cu lacrimi, drept cerneluri,

Să scrie rime în amvonul

În care mi-am ales ca ţeluri,

Să sper la adevăr ca boul

Şi la-nălţări fără de ceruri.

Spleen de toamnă urbană

Tramvaiele mergeau alene, puturoase,

şi-n spatele lor se lungeau,

ca dâra unui melc,

Visele, Viaţa şi Vara.

Se făcea toamnă;

iar de atâtea ploi,

Styxul dădea pe dinafară.

Tramvaiul meu nu mai venea

şi aşteptam cuminte,

ca la uşa unei biserici,

să-mi deschidă controlorul

ori popa,

să le-arăt c-am la piept,

strâns, biletul.

Ofta Bucureştiul de oameni,

de maşini, de asfalt, de claxoane,

dar al meu tramvaiul, de patru,

nu venea să-mi aducă de-al dracu’

Visele, Viaţa şi Vara,

lăsate pe bancă la teatru.

Ne-aşteaptă

Cumva ne-aşteaptă totul:

Ne-aşteaptă ora care fuge,

Ca un străin şezând în gară,

Tot nemişcată şi cuminte,

s-audă şuierând în zare,

că-i vine trenul de ieri seară.

Talantul îngropat, aşteaptă,

Cum aşteptau de-atâtea ceasuri,

Stiloul să-l ia scriitorul,

Pianul să îşi cânte oful,

Dăltiţa să muşte din piatră

Şi pânza să respire artă.

Ne-aşteaptă un bunic la poartă,

Ca pe pribeag, risipitorul,

Să se întoarcă îndat’ acasă,

Să-nfrângă îmbrăţişaţi,

 tot dorul.

Ne-aşteaptă mama drăgăstoasă,

Ca o icoană în biserici,

s-aprindem candelă aleasă-

ofranda sufletului nostru.

V-aşteaptă toate ce-s lumină,

Să părăsiţi degrab’ biroul,

v-aşteaptă cerul şi toţi sfinţii,

dar voi, doar aşteptaţi metroul...