Stăteam ca mimul în oglindă;
Nu vorbeam nici eu, nici ea
Şi-mi căutam cu palma, ochii,
Sperînd că voi zări ceva.
Ce straniu-mi zic, prea bine...
Oedip greşise mai puţin.
Nu pot decât să tac orbeşte
Şi să mă pierd mai mult în mine.
În parc, eram statuia vie
Priveam cu pleoape de ciment
Natura moartă-n idealuri
Pe note triste din Chopin.
Mă vizita adesea, Iorga
Cerşea mereu pe scări la teatru
Şi îmi dădea citate ştirbe
Din morţii înghiţiţi de veacuri.
-Tot stau pe cea din urmă treaptă
Nici nu trăiesc, dar nici nu mor,
Mă rog, dar nu mai ştiu nicicui,
La Sfântu’ Andrei, la Sfantu’ Aşteaptă...
-Aşază-te şi bea cu mine,
Nu plec niciunde fără sticlă
Te-obişnuişti şi o să-ţi placă
-Hai Iorga, ia: e doar stricnină!
-Cum pişcă asta, fată dragă!
E numai bună să-ţi descriu
Pedeapsa, care mi-a fost dată;
O ştii: e cea cu Prometeu...
-Eu sunt vulturul, se pare
Lui Dumnezeu îi muşc ficatul
Şi zi de zi devin mai lacom,
Şi caut cu nesaţ păcatul.
-Îngenunchează suflete!
Fii liber, aşa mă-ndemn mereu
Dar nu cred că m-aude bine;
O fi surzit niţel.
-Eu cred că mă iubesc copiii...
-Păi ce-ţi veni măi, fato?
-Ieri mi-au făcut graffiti;
Ia uite: ce arată?
-Sunt două aripi, zice
-De înger?
-Aş...de unde? De liliac, se pare.
-Să rătăcesc în noapte...?
-Eu nu ştiu sincer de ce-ţi pasă...
Acuş se crapă zorii zilei;
Mai e o duşcă, hai ia de o bea toată!
