Huliţi-mă cu
pietre, căci am păcătuit!
Păcatul meu
major, e lesne...am iubit.
Tu, mamă,
cordonul meu prelung la astre,
Ombilical cordon,
cu fundele albastre...
Voi, bunici,
gutui cu puf tomnatic,
Culeşi doar din
gutuiul de stele, cel atavic.
Tu, fratele, ce
uiţi că Domnu-ţi dă-nsutit,
Doar să ceri
răsăritul, iar nu un asfinţit!
Tu, tată,
dispreţul meu de mine-n lirism,
Ce-ţi îmbraci
umilinţa în negru, cu cinism.
Tu, cel ce-ţi
laşi talpa-n al meu stern,
Sub pasul de pe
fugă, iubirea îţi aştern.
Voi, cei ce
spuneţi încă, ”ei, haide, că putem”...
Pe toţi eu, laolaltă
vă-njur şi vă blestem!
Să vă înghită
Raiul şi viermii de lumină,
De sus, din păr,
la creier şi până la slănină!
Să mergeţi doar
desculţi, din iarnă în prier,
Pe drumul către
sine, unde toţi ceilalţi, pier!
Eu...mă dezbrac de
haine şi de cei doi arginţi,
Să îmi plâng
bucuria şi dragostea cu dinţi.
Apoi am să mă
lepăd de moartea din oglindă,
Ce-mi murmură mai
hâtru, de iarnă, o colindă.
Urâto, ce îmi eşti!
De tine, nu mi-e teamă
Scăpare să-mi fii
mie, în braţe, vino, ia-mă!
Am auzit că în
sat, e lipsă de eroi,
Hai vino, tu, tăcere,
de cărni să mă jupoi!
M-oi descuama de
toţi, ca foile de ceapă,
Să-mi cadă-ncet,
pe rând, durerile-n apă.
Scheletul să
rămână, cel de suflet beteag,
Ascuns printre
pământuri, în neştiut huceag.
Căci ologit a
fost, de toţii, rând pe rând,
Când încercam atât:
să pun inima-n gând.
Aţi înţeles desigur
că lumea-i supărarea,
Dar eu port
vânătăi, că-i prea strâmtă cărarea.
M-apasă două
ziduri, din fier-beton armat,
Unul e negru
vânăt, altul alb, mai pătat...
De calc, eu am
trei umbre sub pasul de stafie,
Şi eu sunt cea
mai neagră, şi nici nu ştiu de-s vie.
De-atâţia ani de
zile, m-aţi îmbrăcat cu in,
Un giulgiu alb,
să-mi ţie cuţitul lângă vin.
Ei, la aşa
festin, am să mă-mbăt cu îngeri,
Pe lacul meu de
lacrimi, încoronat cu nuferi.
De frig am să mă
apăr, cu inima drept torţă,
Şi-am să-mi
descos pe rând, cămaşa mea de forţă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu