Apăsare

Mă macină timpul ca un ponton de malul marii

și clipa se transformă-n dune de nisip,

pe care le admir plângând, și-aș da uitării

că viața și cu moartea sunt doar un arhetip.

Mă rod secundele, ca moliile lâna,

cu gura lor hulpavă, mă mușcă pân-la os

și la bunici le-aș strânge îndată mâna,

să redevin copil, la toate curios.

Mă strânge dintr-o parte veșnicia,

și-mi bate tot mai ritmic într-o tâmplă,

mi-aș îmbraca pe trup, pe loc, copilăria,

să știu că doar prezentul e tot ce se întâmplă.

M-a sfredelit de tot, până la suflet,

timpul acesta crud, ce duce nicăieri,

și morții îi aud șoptind, ca într-un cuget:

ca noi veți fi voi mâine, ca voi am fost noi ieri.

Peisaj de iarnă

Peste noi au râs zăpezi,

cu fulgi negri și scuipat,

te făceai că nu îi vezi

și mai bine c-ai uitat,

ziua ceea când de ger,

îngeri albi au înghețat

și se prăvăleau din cer

în fulgi negri și scuipat.

Nimeni n-a mai zis nimic;

mergeau pe străzi ca-ntotdeauna

doar se fereau de frig, un pic,

și așteptau să treacă luna,

să-și ia salariul lor cel mic,

sărind băltoace câte una-

scursuri de îngeri și finic;

mergeau pe străzi ca-ntodeauna.

Tu te-ai oprit la colț deodată

și m-așteptai să nu mai sar,

îți luai țigara la bucată

și mă mustrai cu vorbe doar:

- De nu te aranjezi odată,

vei suferi tu, iar și iar.

- În haos, eu mi-s ordonată,

și necesar mi-e iadul, chiar

și curg cu toate laolaltă;

voi vreți și cerul controlat,

de-au nins și îngeri într-o baltă

și nimeni n-a mai observat.