Curriculum Vitae

Sunt universul dintr-un punct,

Sunt linia de puncte plane,

Sunt cer ce oamenii-l ascund,

Sieşi de sine, întru însingurare.

Sunt lumina vie din microni,

Sunt celula fecundă-n-mpărţire,

Sunt Raiul răsfrânt în atomi,

În carnal, în divin, în simţire.

Sunt eterul trecut-viitor,

Sunt un cerc rescris între cercuri,

Sunt mai adesea fiul rispitor,

Betegind pământul din ceruri.

Sunt piele şi os...de Iisus,

Sunt verbul „a fi”, negreşit,

Sunt minus cu minus, deci plus,

De la polul opus, la plus infinit.

Rugă de-nsetare

Dă-mi Doamne jos, de pe ochi perdeaua!

De pe ochii minţii, să te văd mai clar,

Pe-o albă potecă să-mi urnesc pingeaua,

Pân-la a Ta umbră, să ajung măcar.

Arată-ţi mie firea şi ochiul Tău divin,

Să îmi tresalte pieptul în verde cu iubire

Şi abdomenul gol, de Tine mi-e preaplin,

Când Te inspir ori trează, ori dusă în neştire.

Am plâns straşnic ca Petru, am plâns şi ca un Iudă,

Că nu-mi deschisem fruntea, ori inima să vadă

Un foc, ce ca lui Moise, i-ar fi grăit prin undă:

Căldura curăţeşte, pe cel ce vrea să creadă...

Fabulă II

-Sunt drept, rosti brotacu-n două labe;

n-am amintiri să-mi aplece spinarea,

n-am mâine să-mi oftez suflarea.

Sunt viu acum şi temerile-s slabe!

-Eşti demn, zici? Unde ţi-e prinţesa?

Prin ce mlaştini stă ea să te mai cate?

Îţi bate inima văzând-o de departe?

Aşa ai hotărât: răceala ţi-e aleasa?

-Cum mi-a ajuns tot ce-am iubit,

sunt vii în buze de-mprumut,

trăiri, nu trupuri ce-am avut,

zâmbesc în prag “Bine-ai venit!”

-Te văd mai rece ca-n mormânt,

absent, purtat de valul sorţii,

fără iubire si emoţii

suntem mai morţi ca orişicând!

-La poartă, pierd şi trup şi gând,

de timp să mă descarn pe loc,

să fiu doar suflet în amoc,

preaplin de Chipul Său, cel blând.

Se depărta cu-avânt de lufăr,

Nepotrivit pentr-un brotac,

Spre-a sa Golgotă ca un lac,

Să se încalţe sus...cu-un nufăr.

A naibii minte

A naibii minte cum nu tace,

nici la pomeni, la nunţi, ori la botezuri…

zvoneşte întruna fără noimă,

să-nchege dintr-un gând,

un târg de caţe.

Dansează deşănţat pe mese,

în voaluri de alcool şi fum,

ori prin trecut, la diferite feţe

să smulgă câte-un a, un z şi-un i.

Prin viitor nici că se-încurcă :

am auzit că n-aş avea niciunul.

Se-apucă iar de joc, un pic confuză

Şi-mi sare tabla vieţii, cu nebunul.

Numai ea ştie cele negrăite ;

le numără, le-nnoadă în alte întrebări,

până când fruntea începe doar să vadă

cu rece ochi de înger,

sub pleoapa de eter.

Nici golul albei coli, nu i-a adus tăcerea,

nici dicţionarul fără substantive,

nici mâna rece-a mamei,

ori dealul meu cu stele ;

Ea le crea îndată, în dar, verbul a fi.

Aşa mi-erau o valmă,

Si-n mine toate îs,

până la ziua-n care o palmă de Iisus,

mi-a-ncondeiat penelul

şi mi te-a pus în cale,

să-mi tacă mintea-n doi,

ca peştele în apă,

să-mi crească inimi noi,

să-nceapă doar… să bată !

La praznic cu Mihaili

                                    mamei mele, Mihaela

Mereu când se făcea luni,

trăgeam clopotele de duminică...

un fel de prelungire a vieţii,

cum obişnuiam a-i zice.

Doar tu şi clopotarul vă duceaţi la slujbă,

ca-ntr-un reflex nemaiaflat,

numit de oameni, dor ceresc.

Aveam noi îngerii noştri

şi alţi vreo doi neinventaţi încă.

Îi descopeream doar iarna,

pe-ncepute:

stăteau acoperiţi de voaluri,

când noi puneam abia cojocul.

De îi uitam, se aşezau pe gene,

în piept,

ori pe nevăzute-n palme.

Nici soba nu ştia ce-i cu aşa căldură.

Ce mai râdeam pe la colţuri de pom,

ţinând în dinţi secretul...

Îl vei afla, căci la-nceput,

dintr-un cordon ombilicar,

noi, sufletele, am făcut o fundă.

Completare

Tot îmi ziceai că unu plus unu fac doi.

Mereu tăceam.

Noroc că dinlăuntru, începuse ploaia.

Ne uitam năluciţi la stropi, cum înghiţeau tot praful.

Se ridica în nări- octombrie...

-Priveşte balta aceea, am zis:

Un strop, plus un altul, fac un strop mai mare.

Ai tăcut.

Pesemne că şi tu ai resimţit, cum jumătatea

ta de trup, 
se umplea încet de un alt sânge.