Constant

Constant mi-am ținut șirul de căderi,

la fel de mecanic și logic ca un algoritm,

cum altfel, decât filosofic;

matematic ar fi fost cu mult prea banal.

La fel de tacticos mi-am ținut șirul de ridicări,

de brațe spre cer, așteptând vreun trăznet.

Auzisem de prea multe ori, ce-i drept:

"-E deșteaptă, dar cam naivă, trăzni-o-ar norocu! "

M-a trosnit ceva, probabil o cracă din arborele vieții,

să-mi amintească din când în când,

că n-am ajuns nici la piciorul broaștei.

Ce-i drept eu tot îi admiram coroana și visam,

făceam și calcule chiar: cu ce viteză ar trebui

să mă îndrept spre ea, ca să nu fie așa de cruntă căderea.

Dacă m-ar fi trăznit...probabil aș fi dat un răspuns cu noroc,

poate de data asta matematic, și nu așa de filosofic,

și poate m-aș fi văzut și eu cocoțată-n pom cu îngerii,

și nu prin mlaștini tot filosofând cu brotaci,

crezând că Raiul e așa... un nufăr.

Așa mi-am definit eu constanta:

întâlnindu-mă cu mine la jumătatea dintre cer și pământ,

dintre bine și rău, dintre lumină și întuneric.

Atunci, ochiul meu ceresc sângerează de bucurie că exist aici,

unde nu mi-e locul.  

dac-ar fi putut

 dac-ar fi putut, poetul și-ar fi întrupat moartea în fel și chip:
 stătea de cele mai multe ori tăcut pe canapea și fuma.
 contura finalul în toate modalitățile și zău că niciunul,
 nu-i era pe măsură.
 i se părea total nelalocul lui să-i vină moartea, auzi și tu,
 din altă parte.
 dac-ar fi putut, clar și-ar fi ales sfârșitul cum numai în minte și-l crease
 atât de viu și lin, ca în nenumăratele-i scenarii.
 doar unul singur i s-a părut mai plauzibil:

 se vedea cumva în hainele de epocă tocite și murdare,
 cu părul vâlvoi, ajuns la 50 de ani, surd și evident, genial.
 să-i spunem personajului, simplu Beethoven.
 Chirilă ar zice sigur, că mai simplu este Ana,
 dar cui îi pasă?
 sătul de singurate și amorul veșnic pe jumate,
 bolnav, retras, cu scanteiri luate numai de la Dumnezeu,
 inima lui continua să cânte, ce nu auzea mintea...
 și invers.
 era un joc frumos, de care-pe-care.
 sfârtecat de dorul unor neatinse buze, i-ar fi scris sonete,
 dar cine să le vadă, cin' să le-audă?
 "iubirea pentru tine m-a făcut cel mai fericit și cel mai nefericit,
 dintre muritori".
 evident că ea trebuia să aibă grijă de casă și de soț și cumva...
 informația s-a pierdut pe drum.
 și-a construit pe portativ, un turn din note, cum era și firesc.
 acolo-i cânta cele mai banale și vesele-acorduri,doar să-i gâdile amorul.
 dar ea se ducea la piață și seară avea grijă de copil
 și iarăși,undeva, informația s-a pierdut pe drum...
 trecură anii; el stătea în vârful notei, victorios că Don Quijote
 și se bucura cum de atâta timp, a cucerit nemaivăzutul...
 nemaivăzut de către alții, desigur.
 el tăcea și în cel mai sigur gest pe care-l făcuse vreodată,
 cu precizia cu care apăsa pe clapă, se sinucise scurt și zâmbitor.
 în tot iureșul asurzitor, se făcea în sfârșit liniște.
 suflările sacadate se sincronizau perfect cu notele ce aveau să nască
 un viitor prosper.

 poetul se hrănea cu gândul propriei sale eliberări, ca șarpele
 cu propria-i coadă.
 chiștocul îl ardea la deget și demult uitase discul de vinil,
 ce se-nvârtea în gol.
 dac-ar fi putut, poetu-ar murit trist, în culmea ironiei,
 pe note de speranţă, din Odă bucuriei.

Sonet pentru un mut

Ce mai faci? Ţi-e bine, încoronat pe-o scenă,
făcută doar din aburi, subţire ca un fum?
Scălămbăit în jocul de-a dragostea eternă,
încă te mai îmbeţi,în gâturi cu parfum?

Ce mai faci? Mai bei? Iar s-a scumpit absintul,
sărutul său de gheaţă te-mbujora niţel.
Îţi rulai singur filme, îmbrăţişând pământul,
ca pe-o amantă veche, dar el tăcea de fel.

Pesemne că ţi-e teamă să mori însingurat
şi te cufunzi în buze- un soi de alte roluri,
dar gura ta nu ştie că s-a cam săturat,
s-atingă numai carnea şi nicidecum, amoruri.

Scenariul tău creat e din culori în apă-
tabloul care speri să-nşele veşnicia,
făcut în tuşe vii, dar c-un picior în groapă,
în care-ai conturat, plăpândă, bărbăţia.

Te împlineai de fel, cu pleava ta subţire,
agonisind doar vorbe, ca banii la ciorap;
Îndepărtai ce-i drept, un laur de mărire,
dar n-ai fi curăţat, scheletul din dulap.

Eu am rămas aceeaşi, fac nuntă doar cu versul;
Ţi-am scris în nouri chiar, dar ai răspuns sec: "taci!"
De-atunci am amuţit, străini în universul,
în care mor de dor. Ţi-e bine? Ce mai faci?

Despre poeți și fluturi

-Spune-mi, rosti ea în treacăt, ducându-și mâna-ncet la gură, cum sunt poeții? Buzele-ar fi vrut să continue dar se opriră ușor întredeschise, rostind doar un oftat venit de nicăieri.
-Ei și tu acum...sunt ca moliile, cum să fie? Ziua stau închiși în dulapul vechi și se izbesc de cei patru pereți, cu iz puternic de naftalină. Unii îi zic birou. Dar seara, eheiii seara, n-ai să vezi poet dormind; ei ies pe nesimțite-n cameră și se-mbată cu tot soiul de parfumuri. Ei rod cu nesaț orice urmă de viu și le fac părți din trupul lor firav.
Și uite-așa se nasc alți fluturi.
-Fluturi? Zâmbise ea ușor confuză.
-Fluturi...adică versuri, continuă el scurt.
-Deci poetul e tot una cu versul?
-Ia-o așa: trăirea e tot una cu omul, trăirea nu există de sine stătătoare, ea prinde viață doar printr-un organism viu, iar omul, omul la rândul lui, fără de trăire...e neom. În concluzie e simplu: cuvântul poetului roade pe dinauntru ca o molie, iar când el naște cuvântul, acesta se ridică de pe foaie în forma cea mai apropiată trăirii... de flutur.

Ironia morții

El suferea, suferea teribil

din decepții amoroase.

Și chiar dacă nu era nimic acolo,

tot se găsea ceva mic,

suficient cât să pornească un Tsunami.

Avea un fel al lui, veșnic melancolic.

Tare-i mai plăcea haina asta;

i se potrivea-mănușă.

Ce-i drept, și el cand sesiza,

râdea:

„- Ei na, melancolia e, cum să zic...

a doua mea piele;

știti voi, ca rocker-ul din bancul ăla cu Metallica.

O mai găsesc doar cand mă spăl.

Dar nu la duș, că nu am presiune,

ci când mă spăl de păcate...

Atunci doar tac.

Taaac și aud timpul cum fuge.

Eu nu mă grabesc de fel.

Mereu am așteptat câte ceva;

de cele mai multe ori, o Ea.

Îi pregătisem de cu seara,

dar nu masa, ci na, ce pot și eu: sonete.

Păcat nu le-au citit in treacăt, decât niște sonate.

Așa a fost să fie, zic: ironia sorții.”

Ce-i mai plăcea să scrie;

era veșnic îndrăgostit de-ndrăgosteală.

Alt subiect mai trainic nu-i...

 decat moartea.

Doar ea  ce-l aștepta mereu fidelă-n capul patului,

dar el fugea... năuc de vise.

Așa a fost sa fie, zic: ironia morții.