luni, 28 ianuarie 2013

Inorogul, sinele



Tot respiram în pâcla gri, simţirile cu violet,
prin ochiul meu marin, din frunte-
hubloul meu, spre alte vieţi.
Curgeau ca iedera în mai :
cascade-n verde însângerat,
cu mâna rece le-mpleteam-
vii hăţuri pentru inorogi.
Ce mai fugeam în pâcla gri, cu hăţurile violet,
prin ochiul meu astral din frunte,
lăcaşul meu din alte dăţi…
Se poate să fi fost aievea,
cascade-n verde însângerat,
pădurea vie de pe mare,
pistolu-n frunte descărcat...
Ce mai gustam în pâcla gri, o apă dulce, violet,
prin cornul meu, crăpat în frunte,
din amintirea primei vieţi.

joi, 24 ianuarie 2013

N'are titlu că are mesaj



Huliţi-mă cu pietre, căci am păcătuit!
Păcatul meu major, e lesne...am iubit.
Tu, mamă, cordonul meu prelung la astre,
Ombilical cordon, cu fundele albastre...
Voi, bunici, gutui cu puf tomnatic,
Culeşi doar din gutuiul de stele, cel atavic.
Tu, fratele, ce uiţi că Domnu-ţi dă-nsutit,
Doar să ceri răsăritul, iar nu un asfinţit!
Tu, tată, dispreţul meu de mine-n lirism,
Ce-ţi îmbraci umilinţa în negru, cu cinism.
Tu, cel ce-ţi laşi talpa-n al meu stern,
Sub pasul de pe fugă, iubirea îţi aştern.
Voi, cei ce spuneţi încă, ”ei, haide, că putem”...
Pe toţi eu, laolaltă vă-njur şi vă blestem!
Să vă înghită Raiul şi viermii de lumină,
De sus, din păr, la creier şi până la slănină!
Să mergeţi doar desculţi, din iarnă în prier,
Pe drumul către sine, unde toţi ceilalţi, pier!
Eu...mă dezbrac de haine şi de cei doi arginţi,
Să îmi plâng bucuria şi dragostea cu dinţi.
Apoi am să mă lepăd de moartea din oglindă,
Ce-mi murmură mai hâtru, de iarnă, o colindă.
Urâto, ce îmi eşti! De tine, nu mi-e teamă
Scăpare să-mi fii mie, în braţe, vino, ia-mă!
Am auzit că în sat, e lipsă de eroi,
Hai vino, tu, tăcere, de cărni să mă jupoi!
M-oi descuama de toţi, ca foile de ceapă,
Să-mi cadă-ncet, pe rând, durerile-n apă.
Scheletul să rămână, cel de suflet beteag,
Ascuns printre pământuri, în neştiut huceag.
Căci ologit a fost, de toţii, rând pe rând,
Când încercam atât: să pun inima-n gând.
Aţi înţeles desigur că lumea-i supărarea,
Dar eu port vânătăi, că-i prea strâmtă cărarea.
M-apasă două ziduri, din fier-beton armat,
Unul e negru vânăt, altul alb, mai pătat...
De calc, eu am trei umbre sub pasul de stafie,
Şi eu sunt cea mai neagră, şi nici nu ştiu de-s vie.
De-atâţia ani de zile, m-aţi îmbrăcat cu in,
Un giulgiu alb, să-mi ţie cuţitul lângă vin.
Ei, la aşa festin, am să mă-mbăt cu îngeri,
Pe lacul meu de lacrimi, încoronat cu nuferi.
De frig am să mă apăr, cu inima drept torţă,
Şi-am să-mi descos pe rând, cămaşa mea de forţă...








miercuri, 23 ianuarie 2013

Lecţia despre răbdare



Ghiceam de ani de zile, trecutul, doar atât.
Aveam un soi de rune, ascunse într-un rât,
Cadoul meu de nuntă, sau poate de ignat...
Fir-ar să fie dar, că iarăşi am uitat!
Ţin minte, da, ştiu sigur, c-am fost o lăptăreasă,
Mulgeam din nori, idei, cu izuri de melasă;
Le-amestecam cu dor şi aripa-mi de cretă
Şi ştiţi şi voi apoi, am devenit poetă...
Ce boemie, ah! să pot să-mi plâng căderea,
Cerneala, al meu sânge, şi dulce dar ca mierea.
Ce mai priveam-n oglindă apusu-mi îngeresc,
Prin gaura de cheie, cum era mai firesc...
Priveam şi-n piept, desigur, iubirea în ventricol;
Aveam cusut în stern acest fermoar ridicol,
Era moda pe-atunci, cu-o inimă rănită,
s-o-ntorci pe dos, decât, de era oblojită.
Ţin minte cel mai bine, cum s-a produs uitarea:
Pluteam pe ochiul hristic-albastru viu ca marea,
Când, pe la jumătate, mi-am coborât privirea,
Ca Petru, către valuri, în loc să-i simt Iubirea.
Aşa am ajuns muza, unui Dali urban,
Să-l fac să-şi amintească o viaţă de Tristan,
Chiar dacă îl iubeam cu-un dor necunoscut,
Gala n-am fost decât... tablou de împrumut.
De-atunci de nebunie, nu mă mai tem deloc,
Şi-mi leg din cer pe gât, o funie, pe loc,
Un ştreang din norii albi, ce-mi poartă legănarea,
Când eu încă aştept, prea dragă, aşteptarea...

duminică, 20 ianuarie 2013

Ce nu se spune despre pietre



Cum, n-aţi ştiut niciunul, că pietrele sunt vii?
Că-n ele nasc simţiri şi îngeri stacojii?
Sunt vii, îţi zic, vorbesc cu ele-ntruna,
Schizofreniile de om şi viaţa mea, postuma.
M-ascultă-n palma dreaptă, cu capul lor plecat,
Tot aprobându-mi umbra şi cerul de sub pat.
Doar ele-mi ştiu culoarea şi frica mea de frici,
Când înfrunzesc în tălpi, gri cuarţuri sub furnici.
Eu mi le fac coroană, din spini, cu vii turcoaze,
Să-mi curgă din piept lacrimi- albastrele islaze!
Şi inima mi-e verde cu-un roşu hematit,
Şi-o fac cadou doar ţie, ultimul sosit.
Cum, n-aţi ştiut niciunul, că pietrele nasc pietre?
Un fel de cruci din cer, ascunse pe sub vetre,
Să se adape apoi, tot îngerul şi omul,
Cu setea lor de foc, ce zdruncină tot somnul.
Sunt vii, îţi zic, mi-au răsărit în frunte,
Gândirile-ngereşti din ametiste crude.
Spre ele, prin Tabor, eu am făcut cărare,
Să-mi scuture din piept şi semnu’ de-ntrebare.
Doar ele poartă-n sine mirosul de duminici,
Închise într-un cer, nemaivăzut de cinici.
Din ele se fac coli, pentru nespuşii psalmi,
Cu plânsele cerneluri din ochi de îngeri calmi.
Pe toate laolaltă, ţi le ofer, iubite,
În păsări de cristale cu inimi azurite;
Îşi poartă ochiul lumii- fractalul de lumină,
În pulsul nostru viu... ce inimă senină!
Să căutăm dar pietre în îngeri stacojii,
Cum, n-aţi ştiut niciunul, că pietrele sunt vii?

Triunghi solar



Cei doi nu s-au atins nicicând,
decât prin doruri prinse-n gând,
lucindu-le pe cap, cunună,
la ziua când s-or lua de mână.

Se căutau... ce iad senin!
să-şi cânte duhul androgin,
Sine pe sine şi-alte roluri-
magneticele lumii poluri...

Purtau în tălpi sărutul ierbii,
ce sângera de negrul vremii;
Ei, înfrăţiţii sori cu ploaia,
împânteciţi în mama Gaia.

Nici moartea gri nu i-a ucis,
sătulă până la plictis,
de fuga-n sânul lui Avraam,
unde s-or reuni agam.

Ei doi, triunghi deschis la sori,
Te roagă Doamne să cobori,
Lumina-n atriu-ngheţat,
peste amorul împăiat...