sâmbătă, 31 decembrie 2011

Fila de jurnal IV

Dragul meu,

Stii ca cernelurile se scurg oricum in timp, asa ca am evitat mereu sa-ti scriu. De fiecare data, cuvintele fugeau de foaie si ma gaseam
poticnindu-ma in fata unei imensitati albe si sterpe de prea-plinul gandurilor mele.
La vorbit nu m-am priceput nicicand, cu atat mai putin acum.
Am oprit acum ceasul sa-ti insir cele cateva cuvinte.

Confessio

Cum se cuvine n-am iubit nicicand,sau niciodata indeajuns;
Ma refuzau de multe ori si pietrele cand le striveam.
Imi tot strigau:Pleaca! Nu vezi ca ai pasii cu noroi?
Ma opream ce-i drept sa-mi ridic talpa si oftam
De cele mai multe ori nici eu nu sesizam
Dira pe care o lasam in urma cand si cand.
Si ma piteam apoi, dupa vreo tufa sa-mi plang
pasii, dorul, speranta, stangacia de-a fi tacut
Si ma-nfrateam in cantec cu Adam, pribeagul...
intr-o doina neauzita, un planset plin de jale.
Stiam ca va veni si clipa cand nu vor mai fi lacrimi.
Cand, de fapt, inima va lua forma plansului Sau
Si-atunci am sa simt totul insutit si-atunci...
Am sa te descopar pe tine, cel ce imi cresti in coasta!

Oricat ti s-ar parea de succint, sa stii ca in tacerea mea descopar astrii. Daca mi-oi fi meteorit, te-oi inconjura cu linistea de milioane de ani,
oi face in jurul tau o galaxie, mai mica...una potrivita pentr-un degetar de inger.
Sa stii ca de multe ori nu e zapada, nu. E felul lor in care impletesc lumea...pe diverse andrele...si asa e totul: un ochi pe fata, unul pe dos
unul pe fata, unul pe dos.

joi, 15 decembrie 2011

Celui ce pleacă

Mă scutur de gânduri, ca un copac de frunze. În goliciunea-mi, te întreb: spre ce zări ai fugit, când te-ai descărnat de mine?
Tot îţi caut pasul, sub fiece piatră. Din când în când mai întreb norii de ploaia-ţi de cuvinte caldă.
Îmi răspund tacit bălţile cu noroiul în care-mi moi talpa.
Eeeei… şi când mă cuprind gropile, mă scufund cu totul şi golul meu se umple de nisipuri mişcătoare.
Mai ies uneori ce-i drept…din mine, până la următorul ciot sculptat de tine.
O să învăţ alt mers, care nu-mi aparţine…e un mers şchiop, pe de-a-ntregul n-am fost nicicând…cu-atât mai puţin astăzi.
Am să te caut totuşi printre morţii care umblă, am să întreb toţi pomii, dacă nu ţi-au scuturat vreo floare, am să… îţi ating doar umbra...Ţie cel ce pleacă, îţi urez bun venit in depărtarea mea... de mine:

Lui

Nu am nici nelinişti, de mor or de trăiesc
Mi-eşti început în totul şi punctul de sfârşit.
Pe când din tine cad şi nu mă mai opresc
Într-o genune plină de dor la infinit,
Mă-ntorc a depărtare voind să mă căiesc.

Mai am doar regretul, ce iară o sa vie
În piept s-apese golul, întins la nesfârşit.
Îţi mâmgâi umbra, ce-n braţe n-o să-mi fie,
Când te-oi mai cere încă, dorind să-ţi fi grăit:
-Hrisant să-mi fii mie, iar eu Daria ţie!


Întoarcerea acasă

Mi-e dor azi de chipul din baltă,
De praful ce-n ploaie plutea,
De izul de iarbă uscată,
De cerul ce-n vine-mi cădea.

Mi-e dor și de bradul din stradă,
De bunelu’ ce-n poartă ședea,
Pân’ curtea cu sori, mie dragă,
De copila ce-o străbătea.

Mi-e dor și de-o seară de toamnă,
De-un porumb ce m-o zgâria,
De bunica și vocea ei calmă
Ce spre casă mă îmbia.

Mi-e dor de aroma din pască,
De fum de candelă arsă,
De icoana ce-o sa grăiască:
-Vino, dar vino Acasă!

Vis cu a doua mea față

Îl aflasem blestemat de aceeași singurătate apăsătoare; privea cu ochii mijiți trecătorii, prea ocupați de- ale lor gânduri. Urmărindu-i de sus, își plăsmuia ca un copil, un joc cu mușuroiul de furnici, agitate pe pavele din piață. Îl încerca un oarece zâmbet hâd, ca al unui dictator ce conduce din umbră.
De multe ori, le alcătuia scenarii de unde vin, încotro se-ndreaptă, din a cărui vină plângea câte-un trecător, cine era cerșetorul de la colț, uneori prea mic, și el spre a fi luat in seamă...și fel și fel de alte idei pentru fiece om în parte.
Se făcuse ceasul șase; căldura se-mprăștia ușor în vapori de blânzi, după o zi toridă de iunie. Cerul se lăsa acoperit de nori denși, ce proiectau pe străzi prea dorita umbră. Soarele se muta năuc, parcă-l obosise veșnicul traseu.
Doar căldura din stradă se mai mișca...restul parcă ințenpenise...supendat undeva în timp și spațiu.Linițtea nu dură mult,însă: oamenii începură să se dezmorțească; femeile cu fuste largi, își plimbau mâinile pe gât, lăsâmd să se vadă picuri de sudoare. Bărbații își trăgeau umerii pe spate, aducând a demnitate, pornită parcă împotriva verii. Din când în când, își mai vânturau pălăriile pe lângă față, ștergîndu-și cu dosul palmei frunțile.
Fără să scoatem un cuvânt, i-am luat locul; de astă dată, eu aveam privilegiul de a stărui cu privirea, lumea ce se așternea la picioarele noastre. Îmi rezemam suflu-n balustrada caldă, de piatră.
- Pesemne, așa ne văd îngerii, murmurai fără să aștept vreun răspuns...
Bătăile ceasului se ridicau spre văzduh în aduceri aminte. Oamenii intrau în catedrală, lăsând să se aștearnă liniștea in piață. De jos se auzea slujba, ce îi cuprindea pe unii ca într-un vis al cumințeniei, ba ca pe un moment în care fîceau sumarul la ziua ce se îndrepta spre sfârțit. Așa era mereu de Sfânta Cuvioasă Sofia. Fel și fel de gânduri se puteau citi pe chipurile lor: ba că au uitat fiece lucru. Ba ca au vorbit cu vreunu și continuau o discuție imaginară, mai încercau ce-i drept să le ascundă sub privirea preotului și atunci își frămantau mâinile. Unele femei picau într-un somn scurt, o binemeritată pauză de zarva de acasă. Vreo trei băieti cântau cu evlavie, alții se uitau plictisiți la picturi sau la lumina ce se strecura blajină ărin vitralii.
Spre final se-nghesuiau spre altar, în timp ce el, trăgea clopotele de funie. Nu mai auzisem asemenea delir de note; pesemne o fi fost înălțimea de vină.
Un entuziasm îl purta plutind printre sfori, de parcă așteptase toată ziua să se cațere pe scările nevăzute, ce-l înălțau în propria-i orchestră. Glasul clopotelor se răsfrângea peste toată suflarea...
Am fugit înapoi la locul meu si vedeam cum pații celor rătăciți se contopeau cu pământul, trimițând spre ceruri particule strălucitoare de praf.
Pe margini, în dreapta mea, păsările își odihneau aripile.O dată cu ele, natura intr într-un alt puls, un gram de liniște din aripile lor, aducea peste cei împăcați, fulgi din aripile îngerești.
Fiece chemare a clopotului îmi străbătea trupul în fiori, iar la o astfel de măreție, nu puteam decât să mă bucur.
După slujbă, mi se alătură în dreapta, cu un gest impereceptibil. Contemplam amaândoi zarea, niciunul dintre noi, nedorind a rupe tăcerea.
- Uneori, mă tem de noapte, îmi spuse cu buzele strânse într-un soi de dezgust.
Se înserase și puțina lumină, îi contura figura într-un joc de umbre. Fruntea îi era lată, delimitată fiind de părul creț și răvășit. Sprâncenele unite ascundeau ochii prea plânși, umflați până la asimetric. Nările-i fremătau la briza târzie.
Îți rezema existența într-un cot, cu haina tocită și cam largă. Spatele se-ncovoia atât încât, nu era cu mult mai înalt decât balustrada. Picioarele se frământau sacadat până ce oboseau de-atâta nesaț.
- Deși, în întuneric îmi port mai lesne urâțenia...
Tresări speriată de zborul unei păsări. El se retrase cu capul plecat.
L-am luat ușor de umăr, întrezărindu-i ochii a mirare. Se domolise repede; pășeam apoi cu pași moi, crezându-ne regi.
Fără să băgăm de seamă, trecuse ceasul de zece. Deasupra noastră veghea crucea de pe turlă, incununată fiind de stele.
- Iubești? l-am întrebat scurt. Îmi imaginam că-i displac oamenii ce-și poartă viața în normalitate, că-l mustră cu privirile pentru că le dranjeză văzul...
Până să termin gândul, mă-ntrerupse:
- Atât mai am frumos: iubesc! Oftă îndelungat și continuăȘ dacă nu aș iubi, aș fi la fel de invizibil Lui, cum le sunt pe pămînt lor.
Zâmbi privindu-i cu admirație ochii, ce i se agitau într-un tremur de bucurie. Drumul scurt al irisului său contura în văzduh speranța lui spre mai bine. Și totuși, parcă mai bine de atât nu se putea.
Colțul gurii i se mișcă rapid în jos, lovit fiind de amintirea unei alte iubiri...lumești.
Spatele i se apleca tot mai mult, caun melc ce se retrăgea in chochilia-i.
În cocoașă adunase rând pe rând, toate nemulțumirile din astă lume..și le purta temeinc, ca pe un ghem de păcate.
Chipul iubitei neavute, îl făcu să se blesteme. Știa că urâțenia lui îi face imposibilă dragostea ce i=o purta. Tânjea după cosițele negre împletite, ce-i conturau gâtul.
Mâna lui se crispă într-o apucătură de marginea balconlui si tot trupul îi plângea cu nevăzute lacrimi.
- În aste clipe, gândul morții ma alină, barămi voi trece greutatea asta inutilă într-un suflet străveziu, imponderabil. Observam cum i se descrețea fruntea, cum îi alergam iar irișii în zări, cătând împăcarea cea înălțătoare.
- Eu știu că nimic nu-i al meu, însă toate câte simt mă-mplinesc în jumătatea, care sunt...
L-am lăsat visând la ceruri, la iubirea-i doar de el creată, la inutilitatea trupului, la moarte, la clopotele ce-i vor umple inima a doua zi, la timpul care pentru el e imperceptibil, la câte și mai câte.
- Rămâi cu bine Quasimodo!
- -Mai stai, îmi spuse întinzând mâna să m-apuce. Degetele-i noduroase se răsfirau in aer prizând numai vântul.
- Mai stai tu, cealaltă jumătate a mea, suspină cocoșatul privindu-și reflexia în geam ...
- Într-un final ne-om revedea, un pic mai străvezii si mai veseli...

duminică, 11 decembrie 2011

Fila de jurnal III

Prieten drag,
De vreme ce nu am primit niciun raspuns de la tine, inclin sa cred ca pe la departamentul ”scrisori nesemnate”, Sant Petru a citit din graba “scrisori neinsemnate”.
Nu am sa repet, asadar, ce am asternut ultima data pe hartie.
Mai stii cum ziceai ca Raiul trece printre noi? iar eu incredintam cu un gest mut. Permite-mi sa te corectez: Raiul trece PRIN noi! Hai sa-l absorbim, deci!
Recunosc ca am fost prea ocupata cu tristetea mea, incat am uitat cum se respira.
Ce-i drept e prima ora dupa doua luni de chinuri, cand ma mai iarta durerea.
Iti scriu pe nerasuflate, prima mea scrisoare de bucurie.
Azi am fost prin curtea manastirii; drumul pietruit se intindea rece pe sub pasii mei. Din cand in cand, indrazneam sa imi arunc ochii spre cerul, ce parea un pic sfidator si gri, cu un soare ce se clatina printre copacii desfrunziti. Cupola lor nu mai era asa majestuoasa, ci pastra o urma de respect si impozanta, ca un veteran de razboi.
Mainele mele purtau firimituri de covrigi de pe palmele intinse, ale copiilor de la intrare.
M-am regasit in linistea din paraclis si in framantatul cerii de pe degete.
Azi nu m-am gandit la mine prin intermediul altcuiva; am fost doar eu si Dumnezeu, intr-o plimbare de iarna.
Ti-am spus ca undeva gresesc, de nu ma pun pe drumul bun. Am gasit cauza: nu las sa fie Voia Lui.
Si ma intreb: noi stim jocul cu liberul arbitru?
Asa, cauze ale nefericirilor mele, sunt multe… si le voi numi rataciri sau urzeli.
Mi-as fi dorit uneori sa cred in soroc si sa pun totul pe baza stelelor.
Aveam si eu o stea la care ma inchinam ca Eminescu, cea a singuratatii. Noroc ca m-am trezit la moarte; la urma urmei, nici el nu credea “sa-nvete a muri vreodata”.
In ultimele zile, am tot muscat voluptos din asta stea, ba pe coridorul spitalelor, pe strada necalcata de ingeri, prin paturile-n care am zacut… M-a incercat cel mai omenesc sentiment: frica.
Am inceput sa ma tem de societate, de normele si punctele lor de vedere, de frustarile oamenilor si intr-un final… de mine.
Cu gandul mortii ma acomodez o data cu boala; si daca n-o fi sa ma ia Dumnezeu curand, macar stiu ca ipohondria mea, m-a facut sa repir cu plamanii plini – Viata.
Stii ce iubesc? Iertarea, prieten drag.Noi ne impiedicam undeva in noi insine: de ce nu ne putem ierta propria persoana?
Mi-am amintit si seara cand am ascultat pilda cu Semanatorul. Sufleteste, am avut indatorirea sa ii raspund:
“ Samanta nenascuta

Imi amintesc zambind, cum alergam prin livada:
Eu de o parte a drumului si Adam de cealalta.
Putin mai in stanga, doi ingeri suflau in cavale
Nespus de frumos… un planset de jale.
In ras nebunesc, nici ca bagai de seama,
Cum mana mea stanga s-a ales cu o poama.
Pesemne, atunci am inceput, sa fiu oase si trup
Doar oase si trup…doar oase si trup…

Subit, s-a descarnat si ingerul de mine;
Uneori ‘l-aud plangand cantari straine.
Si cand apare, parca incep sa mai traiesc,
Si-i tangui ca mi-e dor si ca mi-e gol ceresc.
Ma ia de mana stanga sa-mbratisam pamantul,
Sa aruncam neghina si sa pastrez Cuvantul.
Pesemne, atunci am sadit in lut, trupul lui Hristos
Doar trupul lui Hristos…doar trupul lui Hristos… “

Azi am fost bucuroasa: El mi-a zambit cu o blandete de nedescris si stii ce? De data asta n-am mutit: i-am zambit si eu!
Ti-am zis ca ma tem de mine si ca incep sa uit prietene…
Inchei, rugandu-te sa-mi notezi tu orice pacat in palma mea stanga, si-ti zic ca lui Dumnezeu: nu imi lasa uitarea, ca m-adancesc intru mormant!