Îţi mai aduci
aminte ziua când, cu sufletele calde, l-am cules pe Dumnezeu?
L-am adunat de
lângă drum, într-o traistă plină cu gălbenele. Îl ţineam aşa de strâns la
coastă, nu care cumva să mi-l ia vântul.
Era răpciune, cum
ziceau bunicii...
Trebuie să-ţi aminteşti;
cam pe atunci, respirasem împreună prima oară. Şi trăgeam în piept toată viaţa
rurală, apoi copilăria cu viaţa-i prelungită.
Se bucurau toţi
porii în soare şi-n miros de struguri.
„Mi s-a facut
pielea de gaină”, am zis sufletului meu; Dumnezeul meu trece acum prin mine,
Dumnezeu e un fior...
Ai fi râs atunci,
probabil... şi-am tăcut.
Până şi tu
miroseai aşa, a vie. Nu ştiu cum făceai, de purtai mereu pe buze un ciorchine.
Şi ce muzică; pe
asemenea tonalităţi şi Hendel ar fi amuţit în portative.
De-ai fi oprit
pasul, ai fi auzit cum floarea-soarelui naşte seminţe, cum porumbul foşnea
ritmic din frunză cu mătasea, cum gâzele deveneau una cu lumina şi pulsau la
unison. Ai fi auzit cotcodăcelile unei găini, care, cum zicea Arghezi, ştie o
singură vorbă, dar nu şi-o calcă niciodată. Numai omul ce se-mbracă, în fel şi
fel de înţelesuri.
Sigur ai simţit
cănd s-a oprit timpul pe uliţă. Clipa se prefăcea în moleculă, toate simţurile
erau treze, într-un fel de dans, o îmbinare de atomi cereşti.
Mergeam la pas,
eram copii.
Inspiram spori de
Dumnezeu şi de data asta ştiam: ştiam cum să mă rog, cum să tac, cum să respir,
să fiu una cu orizontul pastelat, una cu frunzele, ce se desprindeau să
hrănească altă viaţă.
Tot Raiul mi-era
atât de familiar.
Eeei şi tu
sprâncenatule; îţi purtai fruntea dezgolită. N-ai fi gustat măcar apusul.
Vorbeai de-un soi de agricultură, despre spirite, desigur.
Îţi povesteam şi
eu de grâul putrezit şi de cum creşte-n altă viaţă.
M-ai întrebat
deodată: Ce-ai pus tu în mine?
Eu te-am privit
şi-atât. Pesemne n-ai auzit răspunsul meu, din toată ziua: priveşte-te,
priveşte-mă, cum am sădit în tine, floarea-soarelui...
