Ce ştiţi voi?

Ce ştiţi voi a mă-nţelege?

Abia de mă mai ştiu şi eu,

Abia de mai vorbim în somn

Eu cu mine, eu cu mine- tac.

Ce ştiţi voi ce mi-e durerea?

Abia de-mi amintesc că-i ziuă,

Abia mai stau, îmi sprijin braţul,

Eu de mine, eu de mine- tac.

Ce ştiţi voi ce-i bucuria?

Abia mai pot a o cuprinde,

Abia prin chin o pot atinge,

Eu prin mine, eu prin mine- tac.

Ce ştiţi voi cum e iubirea?

Abia de-i sorb încet amarul,

Abia o port în braţe moartă,

Eu prin tine, eu prin tine- tac.

Ce ştiţi voi cum e iertarea?

Abia de mă mai rabdă Cerul,

Abia greşesc că-ndată şterge

El prin mine, El prin mine- tac.

Ce ştiţi voi ce e greşeala?

Abia gândesc, că nasc păcatul,

Abia prin boală să car crucea

La tot neamul, vouă, neamul- tac.

Ce ştiţi voi cum e lumina?

Abia săracii v-o pot vinde;

Abia de-aţi pune-o într-o plasă...

Vai de mine! Vai de mine! Tac.

Portet

-Cum adică viaţa ta te-ncurcă?

Te pomeni c-ai să-ţi tragi şi tu un glonţ în cap...

-Ei, aş, te uiţi prea mult la ştiri;

Pistolul meu merge doar cu tragere de inimă.

-Şi ai?

-Inimă? Se poate...

-Cum eşti tu cu ceilalţi, aşa-ţi vor fi şi ei ţie...

Te pomeni că ţi-e teamă de tine...

-De mine? Nicidecum. Doar de eul de după sine.

Şi-i feresc pe ei de mine, ca popa de greşală.

-Şi scapi?

-De ei da, dar urzelile-mi cresc in coastă.

-Cum te-nţelegi tu cu tine, nu ştiu.

Te pomeni că încă aştepţi răspunsuri.

-Le-aud întruna-n cap; sunt voci din conştiinţă;

Acum au răguşit certându-se cu mine.

-Şi-i linişte?

-În afară da, năuntru-i un cor de lehuze.

-Cum de te rabdă cerul nu ştiu, zău...

Te pomeni că-l iubeşti pe Dumnezeu.

-Nimeni nu ma urăşte cum mă urăsc eu

Şi nimeni nu mă iubeşte, cum mă rabdă Dumnezeu.

-Şi nu arăţi?

-În afară nu, înăuntru, doar când plouă.

-Cum de te uiţi seara-n oglindă, nu ştiu...

Te pomeni că-nchizi ochii.

-Mă văd dublu: eu cu greşelile suntem un trup;

Formăm o simbioză dureroasă şi de neîndepărtat.

-Şi n-o dai jos?

-De unde? Eu sunt tocmai, greşeala prin definiţie.

Un soi de invitaţie

Iubitul meu,

-Hai, vino de îndată;

Mi-e dor nepământesc!

Şi-l simt pulsând asemeni...

Cum îţi ziceam odată,

Că-mi a fost dor de Ceruri

Cum mi-a fost de păcat.

Mi-eşti tu ispita dragă

Şi zău de nu mă doare

Că aparţii, ba lumii,

Sau doar lui Dumnezeu.

Mi-e ziua, cum e noaptea:

Cu ploi necontenite,

În ritm de tango vechi,

Pe patefonul rupt...

Mai cântă-mi astă seară

Cum o făceai adesea,

Cântări de noi ştiute,

Din timp necunoscut!

Am aşternut azi masa

Şi-i plină cu merinde,

Cu fel şi fel de cărnuri,

Ca un festin regal...

Şi-i totul pe de-a-ntregul,

Paharul ne aşteaptă,

Să degustăm cu poftă

Vreo cincizeci de otravă.

Am pus şi-o lumânare,

Sperând că ai să vii,

Am îngrijit de toate:

Am muls degrabă fluturi

Şi aştrii de polen,

Doar să deguşti pe fugă

Iubirea drept eter.

-De-ai fi venit, fantasmo,

Din polul neştiut,

Ţi-aş fi slujit amorul...

De ne-am fi cunoscut!

Cod galben

Cod galben

-Ce sa vezi? Uite ca ploua!

Natura asta, ca un cuptor de fuziune-

canta!

Si nu-i asa cum crezi tu, auzi la el:

"ploaie scurta de vara";

Nu! E furtuna, de vreo doua zile

Si oricat m-am ferit, mi-a spart peretii,

cu pietre mari ce brazda nefiinta;

Bunica-i zicea grindina...

eu le zic simplu: pacate.

De aparat, ma apara un greier

cu o cantare lesinata.

Ma si-ncuraja, ce-i drept...

cu-un bolero-n crescendo,

pan' se facea apoi, frate...cu dracul.

De inger, nu stiam nimic de zile:

nu mai avea cin' sa ma mustre.

-N-o fi razbit cu ploaia asta, maica..

e la cernut pietre...de suflet.

Ei las' ca n-o fi capat de tara,

nici capatul liniei rosii, ce-o car mereu in spate;

un fel de firul Ariadnei, care se cere-a fi taiat.

Nu! E doar inceputul tacerii;

E locul in care, in loc de flori imi cresc coarne

si-n loc de ispite - aripi.

Atunci, cand zero devine infinit,

doar atunci, se-opreste ploaia.

Treptat, religia capata mirosul de peste gatit in casa,

eu capat culori de monocrom

si rog clipa, ca pe mama:

-Mai stai, nu deveni mormant!