Am amorțit aiurea, în
forma unui măr,
în universul meu, ascuns de
ochii lumii;
o cioară mă pândește din
vârful unui păr
să mă arunce-n gol, în
liniștea genunii.
Se crapă zorii zilei și
tot n-am mai căzut
din blocul turn ce tace de
frica dimineții,
Mă pun să-mi mestec visul,
din ora ce-a trecut,
ca pe o gumă Turbo, cu
gustul fad al vieții.
Nimic în jur nu mișcă, e
totul numai ger
și
aș topi înghețul cu patima din mine,
Dar timpul se preface în
țurțuri pân' la cer,
Și de atâta frig, nici
moartea nu mai vine.
