Introspecție

Am obosit să merg pe-un deal imaginar,

s-alerg prin amintiri după umbre apuse,

să cer să vină toamna, în frunze să mă scald,
să fiu din nou copil, cu fericiri vetuste.

De-atâta insomnie, mi-e pasul clătinat
Și-aș vrea să mă împiedic și să cad,
în trupul tău tânăr și puternic, mamă;
Să mă prefac ghem și să dorm în pântec,
unde se-aude atât de clar,
liniștea din-ntâia oară.

Uneori

Uneori mă tem că pasul meu nu-ți va fi de-ajuns,
că trupul meu se va preface-n frunze,
Că de-atât lumesc, mi-e sufletul ascuns
în universuri gri, fade și obtuze.

Mă tem de mine ca de-un om nebun,
că-s plecată-n nori și trupul meu e restul,
Mă tem că tot ce-am de oferit mai bun,
e-nsingurarea de-a trăi... și versul.

Nocturnă

Lui Chopin nu i-am scris cât ar fi meritat;
mereu l-am pus acolo, în colțu- ndepărtat.

Ce-i drept mai schimbam o vorbă, noaptea,
când scârțâia de după ușă moartea.

De-nsingurare fugeam pe portativ,
unde-mi grăia cu-un ton evocativ:
- Cel mai bun prieten de pahar,
vezi bine fetițo, e cel imaginar...