Tu cel ce-mi ești
acum, cu tot necunoscut
și îți
alini doar umbra, în pat, ca o stafie,
te-aș
lua cu mine doar, în locul ce-am crescut,
ca să
fugim pe deal, ținând o păpădie.
E timpul
împotrivă, dar nu-i înot sincron,
așa că
stai și uită secundele și timpul;
Iubirea
alipește micronul de micron
și
ceasul îl oprește și bate contratimpul.
Tu ce-mi
zâmbești ștrengar în Bucureștiul gri,
și mi te
sui în piept până mă clatin,
îmi faci
din oră ghimpe, atunci când nu mai vii
și n-am
cu ce mă unge; nici urmă nu-i de tatin.
Mi-e așa
de dor de noi, pierduți în viitor,
de
necreatul joc de-a moartea și de-a viața,
de
amintiri ce-or scrie A mare în amor,
și-or
risipi din inimi, atât de groasă, ceața.
