Sonet pentru un mut

Ce mai faci? Ţi-e bine, încoronat pe-o scenă,
făcută doar din aburi, subţire ca un fum?
Scălămbăit în jocul de-a dragostea eternă,
încă te mai îmbeţi,în gâturi cu parfum?

Ce mai faci? Mai bei? Iar s-a scumpit absintul,
sărutul său de gheaţă te-mbujora niţel.
Îţi rulai singur filme, îmbrăţişând pământul,
ca pe-o amantă veche, dar el tăcea de fel.

Pesemne că ţi-e teamă să mori însingurat
şi te cufunzi în buze- un soi de alte roluri,
dar gura ta nu ştie că s-a cam săturat,
s-atingă numai carnea şi nicidecum, amoruri.

Scenariul tău creat e din culori în apă-
tabloul care speri să-nşele veşnicia,
făcut în tuşe vii, dar c-un picior în groapă,
în care-ai conturat, plăpândă, bărbăţia.

Te împlineai de fel, cu pleava ta subţire,
agonisind doar vorbe, ca banii la ciorap;
Îndepărtai ce-i drept, un laur de mărire,
dar n-ai fi curăţat, scheletul din dulap.

Eu am rămas aceeaşi, fac nuntă doar cu versul;
Ţi-am scris în nouri chiar, dar ai răspuns sec: "taci!"
De-atunci am amuţit, străini în universul,
în care mor de dor. Ţi-e bine? Ce mai faci?

Despre poeți și fluturi

-Spune-mi, rosti ea în treacăt, ducându-și mâna-ncet la gură, cum sunt poeții? Buzele-ar fi vrut să continue dar se opriră ușor întredeschise, rostind doar un oftat venit de nicăieri.
-Ei și tu acum...sunt ca moliile, cum să fie? Ziua stau închiși în dulapul vechi și se izbesc de cei patru pereți, cu iz puternic de naftalină. Unii îi zic birou. Dar seara, eheiii seara, n-ai să vezi poet dormind; ei ies pe nesimțite-n cameră și se-mbată cu tot soiul de parfumuri. Ei rod cu nesaț orice urmă de viu și le fac părți din trupul lor firav.
Și uite-așa se nasc alți fluturi.
-Fluturi? Zâmbise ea ușor confuză.
-Fluturi...adică versuri, continuă el scurt.
-Deci poetul e tot una cu versul?
-Ia-o așa: trăirea e tot una cu omul, trăirea nu există de sine stătătoare, ea prinde viață doar printr-un organism viu, iar omul, omul la rândul lui, fără de trăire...e neom. În concluzie e simplu: cuvântul poetului roade pe dinauntru ca o molie, iar când el naște cuvântul, acesta se ridică de pe foaie în forma cea mai apropiată trăirii... de flutur.

Ironia morții

El suferea, suferea teribil

din decepții amoroase.

Și chiar dacă nu era nimic acolo,

tot se găsea ceva mic,

suficient cât să pornească un Tsunami.

Avea un fel al lui, veșnic melancolic.

Tare-i mai plăcea haina asta;

i se potrivea-mănușă.

Ce-i drept, și el cand sesiza,

râdea:

„- Ei na, melancolia e, cum să zic...

a doua mea piele;

știti voi, ca rocker-ul din bancul ăla cu Metallica.

O mai găsesc doar cand mă spăl.

Dar nu la duș, că nu am presiune,

ci când mă spăl de păcate...

Atunci doar tac.

Taaac și aud timpul cum fuge.

Eu nu mă grabesc de fel.

Mereu am așteptat câte ceva;

de cele mai multe ori, o Ea.

Îi pregătisem de cu seara,

dar nu masa, ci na, ce pot și eu: sonete.

Păcat nu le-au citit in treacăt, decât niște sonate.

Așa a fost să fie, zic: ironia sorții.”

Ce-i mai plăcea să scrie;

era veșnic îndrăgostit de-ndrăgosteală.

Alt subiect mai trainic nu-i...

 decat moartea.

Doar ea  ce-l aștepta mereu fidelă-n capul patului,

dar el fugea... năuc de vise.

Așa a fost sa fie, zic: ironia morții.

Ar fi comic

Ar fi comic, dacă într-o zi,
ți-ai arunca în drum șoseta
și ai merge așa, desculț. 
toți, dar absolut toți ar zice:
-Uite-l cum calcă strâmb asfaltul,
nu cumva să zdrobească florile nemuritoare.
Tu, nici n-ai băga de seamă
și-ți vei continua pasul legănat,
până la prima floare cu adevărat vie.
Pentru că nu știi ce-i aia,
"corola de minuni a lumii",
ai s-o iei de jos,crezând că o salvezi la tine-n vază.
Nimeni, dar absolut nimeni n-o să zică:
-Vă rugăm nu rupeți florile, au suflet!
Ai să suferi ca boul; era oricum o floare de sezon.
de aia florile de sezon au parteneri doar efemeridele.
Trăiesc doar la lumină:
când dispare, evident că mor.
Unu de pe șantier are să radă:
-Băăă,femeia e ca floarea: dacă n-o uzi,se ofilește!
Tu nu poți să te abții în uimirea-ți
și tot te gândești, ce comic ar fi, auzi,
ca toți morții să fie vii...
Ar fi comic, parcă pentr-o clipă,
să știu că nici eu nu mai exist,
să mă-mbratisez cu florile și să cânt:
ar fi comic, dacă n-ar fi trist...

Replica

-Ce simplu-i pentru tine, iti spui replica si te faci pierdut. Ai tu niste cortine ale tale nevazute si cu atat mai grele, decat cele din catifea.

-Nu stii ca orice cutremur isi face replicile din ce in ce mai slab,dupa care, tot ce ramane de auzit e doar mutenia pamantului? de parca inauntrul sau, nici nu s-ar fi crapat cea mai adanca genune...

Luat la rost

Toti, dar toti au un rost in lume:
unu-mpinge carucioare de dimineata pana seara,
altul taie capul gainilor,
una coase mai frumos,
unul gateste de-i sar capacele,
unii sunt facuti sa se bucure mereu,
cat or fi ei de prosti...
Altii sunt facuti sa-ndure,
ca mamele care duc pe umeri-Globul.
Unii salveaza vieti,
altii le curma,
unii-mbraca moartea intr-o boare-
si i-au zis credinta.
De atunci moartea...e asa, o trecere.
Unii ne invata sa vorbim,
dar nu ne invata cand sa tacem.
E un dar anume asta:
se deprinde cand murim.

In lumea vegetala nici nu indraznesc sa intru:
cum as putea intelege vreodata,
vesnicia copacului?
In lumea animalelor...ce sa mai?
e plin de Om.

Mai este insa o lume fina,
pe care daca o atingi, se preface-n sange.
Artistul, ah! artisul face si el...
ce stie mai bine: se sacrifica.
Toti, vezi bine, toti au un rost pe lume,
Artistul are numai unul: chiar si cand rade, plange.

Plăsmuind realitatea

Să știi...poeții n-au nevoie de familii: 
sunt însurați cu universul, 
sub streșini mulg pe rând comete, 
și nasc imaginar...doar versul.
Ei știu că valsul lor cu muza,
se face simplu, legănat,
dar veșnic,veșnic să o țină
la pieptul strâns, îmbrățișat.
Se plictisește repede, cu toane de femeie,
și dacă n-o țin cu dichis,
fuge ca stafia, într-o secundă,
iar actul creator,îndată...e ucis.
să vezi atunci ce gol se-ntinde:
să stai îngenuncheat de-o planșă albă,
supus ca morții și toți sfinții,
la ghilotina blândă, cu miros de nalbă...
mulți au plâns-o, și-au cântat-o,
în fel și chip, i-au dat și nume,
cum ea, iubita lor, făptură,
s-a dat pe sine...pentru lume.
Poeții n-au nevoie de familii,
nici de contracte trecătoare,
nu-și leagă-amorul în ștampile;
ei au iubiri... imaginare.