sâmbătă, 1 martie 2014

Plăsmuind realitatea


Să știi...poeții n-au nevoie de familii: 
sunt însurați cu universul, 
sub streșini mulg pe rând comete, 
și nasc imaginar...doar versul.
Ei știu că valsul lor cu muza,
se face simplu, legănat,
dar veșnic,veșnic să o țină
la pieptul strâns, îmbrățișat.
Se plictisește repede, cu toane de femeie,
și dacă n-o țin cu dichis,
fuge ca stafia, într-o secundă,
iar actul creator,îndată...e ucis.
să vezi atunci ce gol se-ntinde:
să stai îngenuncheat de-o planșă albă,
supus ca morții și toți sfinții,
la ghilotina blândă, cu miros de nalbă...
mulți au plâns-o, și-au cântat-o,
în fel și chip, i-au dat și nume,
cum ea, iubita lor, făptură,
s-a dat pe sine...pentru lume.
Poeții n-au nevoie de familii,
nici de contracte trecătoare,
nu-și leagă-amorul în ștampile;
ei au iubiri... imaginare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu