miercuri, 2 aprilie 2014

Ironia morții



El suferea, suferea teribil
din decepții amoroase.
Și chiar dacă nu era nimic acolo,
tot se găsea ceva mic,
suficient cât să pornească un Tsunami.
Avea un fel al lui, veșnic melancolic.
Tare-i mai plăcea haina asta;
i se potrivea-mănușă.
Ce-i drept, și el cand sesiza,
râdea:
„- Ei na, melancolia e, cum să zic...
a doua mea piele;
știti voi, ca rocker-ul din bancul ăla cu Metallica.
O mai găsesc doar cand mă spăl.
Dar nu la duș, că nu am presiune,
ci când mă spăl de păcate...
Atunci doar tac.
Taaac și aud timpul cum fuge.
Eu nu mă grabesc de fel.
Mereu am așteptat câte ceva;
de cele mai multe ori, o Ea.
Îi pregătisem de cu seara,
dar nu masa, ci na, ce pot și eu: sonete.
Păcat nu le-au citit in treacăt, decât niște sonate.
Așa a fost să fie, zic: ironia sorții.”

Ce-i mai plăcea să scrie;
era veșnic îndrăgostit de-ndrăgosteală.
Alt subiect mai trainic nu-i...
 decat moartea.
Doar ea  ce-l aștepta mereu fidelă-n capul patului,
dar el fugea... năuc de vise.
Așa a fost sa fie, zic: ironia morții.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu