Constant mi-am ținut șirul
de căderi,
la fel de mecanic și logic
ca un algoritm,
cum altfel, decât
filosofic;
matematic ar fi fost cu
mult prea banal.
La fel de tacticos mi-am
ținut șirul de ridicări,
de brațe spre cer,
așteptând vreun trăznet.
Auzisem de prea multe ori,
ce-i drept:
"-E deșteaptă, dar cam naivă, trăzni-o-ar norocu! "
M-a trosnit ceva, probabil
o cracă din arborele vieții,
să-mi amintească din când
în când,
că n-am ajuns nici la
piciorul broaștei.
Ce-i drept eu tot îi
admiram coroana și visam,
făceam și calcule chiar:
cu ce viteză ar trebui
să mă îndrept spre ea,
ca să nu fie așa de cruntă căderea.
Dacă m-ar fi
trăznit...probabil aș fi dat un răspuns cu noroc,
poate de data asta
matematic, și nu așa de filosofic,
și poate m-aș fi văzut
și eu cocoțată-n pom cu îngerii,
și nu prin mlaștini tot
filosofând cu brotaci,
crezând că Raiul e așa...
un nufăr.
Așa mi-am definit eu constanta:
întâlnindu-mă cu mine la
jumătatea dintre cer și pământ,
dintre bine și rău,
dintre lumină și întuneric.
Atunci, ochiul meu ceresc sângerează de bucurie că exist aici,
unde nu mi-e locul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu