dac-ar fi putut

 dac-ar fi putut, poetul și-ar fi întrupat moartea în fel și chip:
 stătea de cele mai multe ori tăcut pe canapea și fuma.
 contura finalul în toate modalitățile și zău că niciunul,
 nu-i era pe măsură.
 i se părea total nelalocul lui să-i vină moartea, auzi și tu,
 din altă parte.
 dac-ar fi putut, clar și-ar fi ales sfârșitul cum numai în minte și-l crease
 atât de viu și lin, ca în nenumăratele-i scenarii.
 doar unul singur i s-a părut mai plauzibil:

 se vedea cumva în hainele de epocă tocite și murdare,
 cu părul vâlvoi, ajuns la 50 de ani, surd și evident, genial.
 să-i spunem personajului, simplu Beethoven.
 Chirilă ar zice sigur, că mai simplu este Ana,
 dar cui îi pasă?
 sătul de singurate și amorul veșnic pe jumate,
 bolnav, retras, cu scanteiri luate numai de la Dumnezeu,
 inima lui continua să cânte, ce nu auzea mintea...
 și invers.
 era un joc frumos, de care-pe-care.
 sfârtecat de dorul unor neatinse buze, i-ar fi scris sonete,
 dar cine să le vadă, cin' să le-audă?
 "iubirea pentru tine m-a făcut cel mai fericit și cel mai nefericit,
 dintre muritori".
 evident că ea trebuia să aibă grijă de casă și de soț și cumva...
 informația s-a pierdut pe drum.
 și-a construit pe portativ, un turn din note, cum era și firesc.
 acolo-i cânta cele mai banale și vesele-acorduri,doar să-i gâdile amorul.
 dar ea se ducea la piață și seară avea grijă de copil
 și iarăși,undeva, informația s-a pierdut pe drum...
 trecură anii; el stătea în vârful notei, victorios că Don Quijote
 și se bucura cum de atâta timp, a cucerit nemaivăzutul...
 nemaivăzut de către alții, desigur.
 el tăcea și în cel mai sigur gest pe care-l făcuse vreodată,
 cu precizia cu care apăsa pe clapă, se sinucise scurt și zâmbitor.
 în tot iureșul asurzitor, se făcea în sfârșit liniște.
 suflările sacadate se sincronizau perfect cu notele ce aveau să nască
 un viitor prosper.

 poetul se hrănea cu gândul propriei sale eliberări, ca șarpele
 cu propria-i coadă.
 chiștocul îl ardea la deget și demult uitase discul de vinil,
 ce se-nvârtea în gol.
 dac-ar fi putut, poetu-ar murit trist, în culmea ironiei,
 pe note de speranţă, din Odă bucuriei.