sâmbătă, 2 februarie 2013

A mea poezie



Lacrimi îngereşti, mi-au servit vers la poezie;
Scăldate-apoi în raze fistichii,
ele-au crescut în pântec, versul- fantezie.
Tot ea, izvorul nesecatei bucurii,
Se-mplântă-n carne, pumnal cu algezie,
iar eu o cresc matern, cu sânge şi nutreţ,
din sânul meu vexat, cu antipoezie.

Poezia mea, e ultimul beţiv din port,
dezamăgirea netrăitei clipe,
hrănită cu rom ieftin de import,
prea beată, dar şi să mai ţipe,
unor necunoscuţi, ce nu îi mai suport:
-Târâţi-mă pe braţe pân-la uşă,
să zac şi eu în Raiuri, ca un câine mort!

Poezia mea, nu are niciun Dumnezeu,
dar naşte versuri ca pe fluturi,
din pieptul meu astral de semizeu,
umflat de-amorul, încasat  în şuturi.
E plânset- genune, din ochiul ateu,
cântare în psalmi de biserici,
oglinda ce-mi râde nebun: eşti eu, numai eu, numai eu.

Poezia mea, nu are bani de apă,
decât să-şi ude vie rădăcina,
nu cere, nu dă, e cea din urmă groapă
şi-şi creşte-n lumină, stricnina.
E o mantră din Hindu şi zău de adapă,
Îndumnezeirea-mi prin scrisu’ nescris,
fărâma vie-n sânge, din inima ce crapă,
completă prin cerul, sub pleoapă ucis.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu