Ce face poezia din poet

-Sunt gelos pe poezie;

Eu, Lazăr poetul, muşc din poezie ca din pâine!

-Aş, ca din curve, ţipă unul.

-Râd:

 la un aşa gest, inima tresaltă,

dracul crapă!

-Sunt gelos; o zic cu drag...

Prea toate-i sunt îngăduite.

Spre exemplu, i se îngăduie eternitatea,

prin simplul fapt că fiinţează;

i se îngăduie moartea, lapidarea, crucifixul,

prin simplul fapt că iubeşte.

I se îngăduie iubirea deci,

amorul, jertfa, mila,

din simplul fapt că urăşte.

I se îngăduie inima deci,

sângerarea cerului în piroane,

în palme, în mine, în tine, Ioane!

I se îngăduie plânsul,

pentru simplul motiv că i-a râs morţii.

Îi este îngăduit până şi Raiul,

din simplul motiv că mintea uită.

I se îngăduie şi iadul, căci,

cum altfel s-ar mai aprinde lumina-n ceruri?

Timpul îl mătură şi-l închide-n vers,

ca-n scoică.

Marea i se înclină şi-i mângâie tălpile,

vântul o ridică-n slăvi şi zboară.

I se îngăduie zborul,

din simplul motiv că poate oricând

să cadă.

I se permite locul în Scriptură,

pentru că măcar o dată, a hulit.

I se permite totul deci...

Ioane, ai auzit?

Toate acestea, din simplul motiv

că poate să învie, să reinventeze

iubirea la nesfârşit.

-Până când?

-Până când lumina va arde orice cuvânt,

pe rug, de viu,

va arde orice coală şi creion,

în ziua-n care Judecata de Apoi,

va fi cea de-acum,

căci inima va privi-n inimă

şi orice cuvânt îşi va fi sieşi de prisos...

Sunt gelos pe poezie, deci...

Căci tare o iubesc!