Ce vede gâtul

Primăvara, doar atunci,

îi înflorea din stern,

prelungul gât de ghiocel.

Atunci, au poreclit-o pictorii,

girafa-n flăcări.

Ea le râdea în schimb,

cu mâna-n polul mort,

scuturând petale, gânduri,

simţiri ascunse-n colb.

Cânta or psalmi în birt,

or pietre în biserici,

mereu cu jumătăţi

de gură, de pahar...

De o huleau şi viii

şi câinii de la poartă,

că-n coru’ îngeresc,

au poreclit-o atunci,

drept cântăreaţa moartă.

N-a zis nici câr, nici mâr,

râdea cu vii petale,

un ghiocel prelung,

din pietre de biserici:

ea moarta cântăreaţă,

cu umbra de girafă,

se-nflăcăra atât:

la-a pictorului harfă.

Îşi îngânau prelung,

fado-uri de sub colb,

ea glasul şi el harfa,

cântate-n polul nord.

La un aşa concert,

toţi viii şi toţi câinii,

s-au aruncat în cai

să-şi nască două inimi.

Aplauda doar musca

şi se-auzea văzduhul,

ce-şi sângera o rană,

tăiat de ghiocel,

ce se-nălţa prelung,

să vadă peste zidul,

ce-l poreclise-atunci

Adamul meu, Tu , El.

Ea glasul şi el harfa,

se îngânau de-a caii-

un joc de-a îngeri galbini,

cântat la patru mâini;

Să sângereze cerul,

să vadă viii, câinii

că după zidul lumii,

egoic, dar finit,

stă încrustat amorul

ascuns în două inimi,

şi-i verde şi prelung,

în viu serafinit.