miercuri, 13 februarie 2013

Revelaţie-ntr-un pom




Treaptă cu treaptă,
din necaz în mai rău,
din mai rău în mai gri
pân’la pragul cel de sus;
acolo, tâmpla şi fruntea
coboară-n piept,
se-nfrăţesc şi se jură pe roşu,
să nu se uite,
să nu se ierte niciodată,
pentru gaura săpată tacticos,
de umbre, de ego,
după bunul lor plac
pentr-un moft, pentru-un  ifos.
Acolo, se sărută perete cu perete
şi-şi şoptesc cu buzele fierbinţi:
te-am aflat!
Acolo, se aude divin
Shakuhachi.
Urechea se-aţâţă,
s-audă ce alţii-au uitat,
ploaia, praful,
căderea unui înger.
Plăpândul lui geamăt,
prelung la infinit,
cutremură fiinţa.
Atunci, se deschid ochii.
Doar atunci, după căderea din pragul de sus,
învie inima;
şi ca orice înviere, se face negreşit
c-o coastă ruptă.
Ei, abia atunci, se cască ochii,
s-admire de îndată,
cum l-a înălţat copacul-cruce,
subtil, sub talpa dreaptă...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu