miercuri, 18 noiembrie 2015

Legitima întrebare

Realizez că nu-s cea de ieri, nici de mâine,
căci viitorul mi-e închis într-un câine.
Nu-s nici zâmbetul mamei, ori suflu meu crud,
nici ce-au vrut printre școli, alți oameni s-aud.
Nu-s aia, nici ăla, nici toți laolaltă,
nici urma ce-o las când pășesc într-o baltă.
Nu-s carne, nici oase, nici trup plin de moarte,
nici un vers de uitare, înscris într-o carte.
Realizez tot ce nu-s în lungul meu gând,
Dar tot n-am aflat dacă sunt, ce mai sunt?


luni, 26 octombrie 2015

Odă-n Piața Victoriei


Se-aglmoreau trotuarele de bălți
și-n ele înotau doar oameni.
Îi vedeam grămezi la semafoare,
într-un tetris de mașini și tramvaie.
În spatele lor duhnea a ziua de azi
și de mâine,
iar de atâta zgomot nu mai auzea nimeni
pasul vreunui înger.
Ultimul care-l auzie a murit demult,
sau cel puțin așa citisem într-o carte.
Mă găseam ce-i drept de multe ori
ciulind urechile ca la vânătoare,
dar n-auzeam decât vreun motor ambalându-se
sau în cel mai fericit caz, inima.
Puhoiul se urnea mai departe, cu vreun scop anume,
numai eu mă tăram de pe azi pe mâine,
plimbându-mi mâna...
ca pe-un câine.

Amiază marină

Pe șoldul tău se-ntinde o lagună
și mă trezesc mereu piedută ca ultimul bețiv din port;
Acolo nu mă sperie infinitatea clipei,
ori faptul că n-am mâncat de-o lună,
nici liniștea primordială,
ori iminența morții.
Acolo mă cufund în mine
până-n măduva oaselor,
unde în sfârșit mi te descoperi.
Mă tem însă uneori, că cine știe ce barcă salvatoare
o să vină să m-arunce către mal.
Și zău că-i păcat: ai mai văzut tu
pirat fericit pe uscat?


miercuri, 30 septembrie 2015

Mă paște poezia

Mă paște-o poezie cum mă tot paște moartea:
tăcută, răbdătoare și beată la un colț,
iar eu o tot amân cu multele nimicuri,
să vadă că am treabă și că nu-i încă ceasul.
Mă furișez ușor, căci trupul meu de flutur
s-ar prăbuși pe loc sub piatra unui vers.
M-ascund pe frunți ridate, pe pălării, prin plete
să redevin alt om și moartea... parcă uită.
Eu ți-aș fi scris și ție, pierdut într-un metrou,
Dar n-ai fi râs, vezi bine și-apoi ai observa
că-n trupul ce îl vezi, e loc doar de trăire,
Iar tu o tot amâni... cu multele nimicuri.
Și versul ăsta alb mă-njunghie-ntr-o coastă
să-mi amintească lesne de tot ce n-am făcut,
de parc-ar ști din ceruri, ori sus de pe o creastă,
că dus mi-e viitorul, pierdut întru trecut.


sâmbătă, 1 august 2015

Din scoarță-n scoarță



Nu e ruptură mai mare ca a copacilor noaptea.
În însingurarea lor se tânguiesc de moarte,
se-mbrățișează cu frunzele-n noroi
și-apoi își continuă tacit, dansul.
Mereu m-au urmărit cu stoicismul lor:
niciodată nu și-au strigat durerea
mai mult decât un greiere, toamna.
Niciodată n-au schimbat trecutul,
prezentul, viitorul.
Întotdeauna au născut din ei gânduri,
năruite-n frunze.
Oricât i-ar fi scrijelit cuțitul, păstrează-n
scoarță dragostea eternă,
ce-i drept, ca pe un tatuaj prost făcut.
Cu toate acestea, mereu mă primesc c-un dor atavic:
de parcă trupul meu descinde dintr-al lor.
Nu m-ar mira, vă zic, ca într-o noapte,
să-mi înfig tălpile-n pământul rece,
să m-acopăr în griuri, iar părul...
să-mi plângă în frunze și-n versuri.


From cover to cover


There is no bigger rift than the trees by night.
Alone, they lament their solitude to death,
embracing the soil with their leaves
and then continue their quiet dance.
They always followed me with their stoicism:
They have never cried their pain out
more than a cricket in autumn.
They've never changed the past,
the present, the future.
They gave birth to thoughts, shattered in leaves.
No matter how carved they'd be by knife,
they'd keep in bark, eternal love,
of course, like a poorly done tattoo.
However I always get atavistic longings:
as if my body descended from theirs.
I would not be surprised, I say, if one night,
I may stick my feet in the cold ground
and cover myself in grays, and my hair...

would start crying in leaves and words.

luni, 29 iunie 2015

Dincolo


Dincolo de geam e o lume care-așteaptă
să-mi umple golul cu neființele lor,
cu fricile sădite-n măduva oaselor,
vândute frumos și ambalate-n roșu.
Dincolo de prag e îngerul care tace de-o oră,
și se uită pierdut la frigiderul
umplut și el de gânduri feliate,
vândute frumos și ambalate-n roșu.
Dincolo de ușă e cheia fericirii,
dar m-am încuiat pe dinăuntru,
cu poeziile mele de-ntristare, evident,
vândute frumos și ambalate-n roșu.
Dincolo de fațade, sunt un coșciug ambulant,
umplut cu trupul iubirilor moarte,
decorat cu buchete de imortele, și ele
vândute frumos și ambalate-n roșu.

duminică, 21 iunie 2015

Scurtă revedere

Ne-am îmbarcat demult, la drum spre Paradis,
dar trenul ne-adus în gara cea de nord
și ne-am găsit mai reci ca vântul din fiord,
sub o cupolă spartă- uitatul paraclis.

Ne-am luat de mâini deși, nici noi nu mai credeam
că mai exista suflu în recile vagoane;
pe spate mă-ncercau atingeri, în frisoane
și-un gând că ce era, e tot ce mai aveam.

Ne împărțise timpul, cu tot pe jumătate,
și mă-ntrebai din ochi dacă acum mi-e bine;
nu mai știam nimic, de mine sau de tine
și fără noutăți, e totu' o noutate.

Ne-am înfruptat apoi din fructul viu al cărnii,
mințindu-ne că suntem prin raiuri și livezi,
era un vis plăcut, s-a dus după cum vezi...
și n-am făcut decât, să mi te-adaug rănii.

În scurtul nostru timp, văzut-am că se poate
mă bucuram că vii, doar să te văd plecând
și-acum ce m-ai lăsat, e tristul nopții gând:
că tot ce am născut sunt versuri de o carte.