Mă paște-o poezie cum mă
tot paște moartea:
tăcută, răbdătoare și
beată la un colț,
iar eu o tot amân cu
multele nimicuri,
să vadă că am treabă
și că nu-i încă ceasul.
Mă furișez ușor, căci
trupul meu de flutur
s-ar prăbuși pe loc sub
piatra unui vers.
M-ascund pe frunți
ridate, pe pălării, prin plete
să redevin alt om și
moartea... parcă uită.
Eu ți-aș fi scris și
ție, pierdut într-un metrou,
Dar n-ai fi râs, vezi
bine și-apoi ai observa
că-n trupul ce îl vezi,
e loc doar de trăire,
Iar tu o tot amâni... cu
multele nimicuri.
Și versul ăsta alb
mă-njunghie-ntr-o coastă
să-mi amintească lesne
de tot ce n-am făcut,
de parc-ar ști din
ceruri, ori sus de pe o creastă,
că dus mi-e viitorul,
pierdut întru trecut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu