Scurtă revedere

Ne-am îmbarcat demult, la drum spre Paradis,

dar trenul ne-adus în gara cea de nord

și ne-am găsit mai reci ca vântul din fiord,

sub o cupolă spartă- uitatul paraclis.

Ne-am luat de mâini deși, nici noi nu mai credeam

că mai exista suflu în recile vagoane;

pe spate mă-ncercau atingeri, în frisoane

și-un gând că ce era, e tot ce mai aveam.

Ne împărțise timpul, cu tot pe jumătate,

și mă-ntrebai din ochi dacă acum mi-e bine;

nu mai știam nimic, de mine sau de tine

și fără noutăți, e totu' o noutate.

Ne-am înfruptat apoi din fructul viu al cărnii,

mințindu-ne că suntem prin raiuri și livezi,

era un vis plăcut, s-a dus după cum vezi...

și n-am făcut decât, să mi te-adaug rănii.

În scurtul nostru timp, văzut-am că se poate

mă bucuram că vii, doar să te văd plecând

și-acum ce m-ai lăsat, e tristul nopții gând:

că tot ce am născut sunt versuri de o carte.