Dialog sub un copac

-Eu nu mai cred de mult în moarte!

rostise-n râs serafic, gârbovit, poetul.

Ascultă cum vine de departe,

Lumina necreată ce-nvăluie tot pieptul.

Un ochi de ai deschide, un ochi fără de pleoapă,

În el să cerni îndată şi zările de pietre

Şi alte orizonturi s-or oglindi în apă,

Albastre, azurite şi cu luciri de astre.

Doar inima pulsează în rugăciunea minţii

Ce-n vene ea inundă, a toate, nemurirea.

Neauzite voci îngână cu toţi sfinţii:

Nu vina, ci iubirea, sădeşte mântuirea!

Se-ndepărta uşor, cu paşi de rădăcini,

Lazăr, poetul,  cu-a sa nescrisă carte,

Râzând sprinţar, şi fără de pricini:

Răzbiţi, eu nu mai cred de mult în moarte!

Vis câinesc

-Bine-ai plecat, bucuria mea!

Te-ai descărnat de mine, suflet,

din porii mei, în pori de cer,

ducând în dinţi copilăria

şi anii veseli de liceu.

Nimeni nu ne-o mai şti secretul,

ce l-am oftat pe frig, în leagăn;

doar luna dacă-a fost atentă,

pesemne că ar fi văzut,

un trup de om cu cap de câine,

sorbind din sticla de Vermut.

Nu am să-ţi spun nicicum de dor;

să te reţin e de prisos.

Ai resimţit oricum fiorul,

din cel ”adio, te iubesc!”

Cu păru-n vânt, hai ia, de-aleargă

din câmp, spre Raiul tău câinesc...

Lui Dedal

Suntem una cu frigul - noi doi;

Ne place să crape pietrele.

Ai să zâmbeşti desigur,

îţi aminteşti că îmi plouau penele cu pietre.

M-am scuturat acum, vezi bine,

Îmi dau să-nmugurească altele noi.

Mereu te-aud spunând : « Nu te-apropia de soare ! »

Dar nu te teme : cât am căzut, pe-atât mi-e înălţarea.

Mi-e dor uneori de ziduri.

Aveam noi, un frig necreat,

Un fel de loc al nostru.

Acolo am făurit primele aripi.

Ce ne mai picurau îngerii ceară…

Doar aşa s-a învăţat omul cu zborul.

Mereu se găsea vreunu să mă-ntrebe:

« Cu cine semeni tu, copilă ? »

Îi răspundeam râzând : cu zările albastre,

Fără să bag seama că ochiul meu din frunte,

se colora în irisul tău.

Te-am auzit apoi : Suntem una cu frigul- noi doi,

una cu frigul…

Ignis magnum

Ce dans îmbătător e flacăra-

Suavă, unduită, albă cadână!

Cum îmi intră în suflet prin nări,

Ca parfumul fostei iubiri, de pe guler.

Cu nesaţ o inspir- ce eter!

Ce urgie tăcută în vine...

Cum coboară din cer până-n tălpi,

În culori prefăcute în sfere.

Se preumblă-n organe iubirea,

Lumină gălbuie în limfă,

Cum disec atent pe o masă,

în loc de trup, atomi de suflete.

Ce crâmpeie de înger...cum arde!

Şi-i vie chemarea-n prezent;

Doar priveşte-năuntru cum strigă:

Între „inspir” şi „expir”, fiinţez!

Ecce Homo

Ce-o fi fost în sufletul lui Pilat,

Când în loc de carne-i, stătea-n faţă-un împărat?

Ce-o fi fost, când gramul lui de milă,

s-a prefăcut în tăcere şi-a zâmbit cu silă?

Ce-o fi fost, când îndoiala-i era gând

Şi-L resimţea în trup plângând?

Ce-o fi fost când cu-ndârjire,

a biciuit tot neamul, în neştire?

Se poate să fi fost o umbră de-ntristare,

când înghiţea în sec-nainte de culcare,

Când, glasul lui Iisus dintr-o oglindă,

Îi zise „Ecce Homo”, cu inima zâmbindă.

De ziua mea

În grădina popii, slujeau doi îngeri la amiază-

tablou de toamnă la cules, cum numai pictorii viseză.

Cărau pe braţele subţiri, în coşuri, mere coapte,

de la Adamii care-au plâns, toţi psalmii, pe oftate.

Mai de cu seară m-au văzut, cum am bătut la cuie,

în gard, în palma lui Iisus şi-n beţele din vie.

Nu m-au certat de rătăciri, ci m-au luat deoparte:

-Iartă-te, căci la Iisus, toate-ţi sunt iertate!

Prin cumpătare, ai să creşti, ca rodul meu din mână,

Fără trecut şi viitor, lumina-ţi e stăpână!

De coajă-ai să te rupi pe loc, ca miezul copt de nucă,

Înapoi la Creator, ce-n palma Sa te-apucă.

De-ai să respiri clipa-n prezent, cu inima deschisă,

ai să degaji din tine-un foc, ce flacără aprinsă!

De ziua ta, vei lua în dar, opt mere pentr-un tort

Şi ca broşă ai să porţi, pe fluturele, cap-de-mort.

Rurală

Îţi mai aduci aminte ziua când, cu sufletele calde, l-am cules pe Dumnezeu?

L-am adunat de lângă drum, într-o traistă plină cu gălbenele. Îl ţineam aşa de strâns la coastă, nu care cumva să mi-l ia vântul.

Era răpciune, cum ziceau bunicii...

Trebuie să-ţi aminteşti; cam pe atunci, respirasem împreună prima oară. Şi trăgeam în piept toată viaţa rurală, apoi copilăria cu viaţa-i prelungită.

Se bucurau toţi porii în soare şi-n miros de struguri.

„Mi s-a facut pielea de gaină”, am zis sufletului meu; Dumnezeul meu trece acum prin mine, Dumnezeu e un fior...

Ai fi râs atunci, probabil... şi-am tăcut.

Până şi tu miroseai aşa, a vie. Nu ştiu cum făceai, de purtai mereu pe buze un ciorchine.

Şi ce muzică; pe asemenea tonalităţi şi Hendel ar fi amuţit în portative.

De-ai fi oprit pasul, ai fi auzit cum floarea-soarelui naşte seminţe, cum porumbul foşnea ritmic din frunză cu mătasea, cum gâzele deveneau una cu lumina şi pulsau la unison. Ai fi auzit cotcodăcelile unei găini, care, cum zicea Arghezi, ştie o singură vorbă, dar nu şi-o calcă niciodată. Numai omul ce se-mbracă, în fel şi fel de înţelesuri.

Sigur ai simţit cănd s-a oprit timpul pe uliţă. Clipa se prefăcea în moleculă, toate simţurile erau treze, într-un fel de dans, o îmbinare de atomi cereşti.

Mergeam la pas, eram copii.

Inspiram spori de Dumnezeu şi de data asta ştiam: ştiam cum să mă rog, cum să tac, cum să respir, să fiu una cu orizontul pastelat, una cu frunzele, ce se desprindeau să hrănească altă viaţă.

Tot Raiul mi-era atât de familiar.

Eeei şi tu sprâncenatule; îţi purtai fruntea dezgolită. N-ai fi gustat măcar apusul. Vorbeai de-un soi de agricultură, despre spirite, desigur.

Îţi povesteam şi eu de grâul putrezit şi de cum creşte-n altă viaţă.

M-ai întrebat deodată: Ce-ai pus tu în mine?

Eu te-am privit şi-atât. Pesemne n-ai auzit răspunsul meu, din toată ziua: priveşte-te, priveşte-mă, cum am sădit în tine, floarea-soarelui...