Suntem una cu
frigul - noi doi;
Ne place să crape
pietrele.
Ai să zâmbeşti
desigur,
îţi aminteşti că
îmi plouau penele cu pietre.
M-am scuturat
acum, vezi bine,
Îmi dau
să-nmugurească altele noi.
Mereu te-aud
spunând : « Nu te-apropia de soare ! »
Dar nu te teme :
cât am căzut, pe-atât mi-e înălţarea.
Mi-e dor uneori
de ziduri.
Aveam noi, un
frig necreat,
Un fel de loc al
nostru.
Acolo am făurit primele aripi.
Ce ne mai picurau
îngerii ceară…
Doar aşa s-a învăţat omul cu zborul.
Mereu se găsea
vreunu să mă-ntrebe:
« Cu cine
semeni tu, copilă ? »
Îi răspundeam râzând : cu zările albastre,
Fără să bag seama că ochiul meu din frunte,
se colora în
irisul tău.
Te-am auzit apoi :
Suntem una cu frigul- noi doi,
una cu frigul…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu