Tot aşa şi pe dincolo

De dincolo, de dincolo, ne cheamă

îndumnezeirea cocoţată-n chiparos,

bucuria nepromisei clipe,

cu amorul ascuns pe din dos.

De dincolo se vede lumina

şi-i albastră -un ochi de agată,

ţâşneşte şi gâlgâie vie,

ca, sângele în beregată.

De dincolo, se vede plopu-n loc de zid,

ce l-au lătrat numai câinii,

singurii, ce mârâiau la rând,

umbra din faţa luminii.

De dincolo de gol, nu răspunde ecou’,

iar golul e plin, deci e pace

şi-ar ţipa în ureche tenor:

„Ascultă iubirea cum tace!”

De dincolo, se ghilotinează iubiri,

neînţelesele frici, deci diavoli,

să le crească o inimă-n gât,

de la minus, la plus, la oricât.

De dincolo, Cronos s-a sinucis,

bucuros că acum e Acum,

şi-a lăsat moştenire doar oameni confuzi,

să se caute-n ei orişicum.

De dincolo de marea pierdere de timp,

ni s-a lăsat o vorbă-n străbuni:

„Nu mai plângeţi aiurea pe drum,

de dincolo...suntem cu toţii, nebuni.”

Ce face poezia din poet

-Sunt gelos pe poezie;

Eu, Lazăr poetul, muşc din poezie ca din pâine!

-Aş, ca din curve, ţipă unul.

-Râd:

 la un aşa gest, inima tresaltă,

dracul crapă!

-Sunt gelos; o zic cu drag...

Prea toate-i sunt îngăduite.

Spre exemplu, i se îngăduie eternitatea,

prin simplul fapt că fiinţează;

i se îngăduie moartea, lapidarea, crucifixul,

prin simplul fapt că iubeşte.

I se îngăduie iubirea deci,

amorul, jertfa, mila,

din simplul fapt că urăşte.

I se îngăduie inima deci,

sângerarea cerului în piroane,

în palme, în mine, în tine, Ioane!

I se îngăduie plânsul,

pentru simplul motiv că i-a râs morţii.

Îi este îngăduit până şi Raiul,

din simplul motiv că mintea uită.

I se îngăduie şi iadul, căci,

cum altfel s-ar mai aprinde lumina-n ceruri?

Timpul îl mătură şi-l închide-n vers,

ca-n scoică.

Marea i se înclină şi-i mângâie tălpile,

vântul o ridică-n slăvi şi zboară.

I se îngăduie zborul,

din simplul motiv că poate oricând

să cadă.

I se permite locul în Scriptură,

pentru că măcar o dată, a hulit.

I se permite totul deci...

Ioane, ai auzit?

Toate acestea, din simplul motiv

că poate să învie, să reinventeze

iubirea la nesfârşit.

-Până când?

-Până când lumina va arde orice cuvânt,

pe rug, de viu,

va arde orice coală şi creion,

în ziua-n care Judecata de Apoi,

va fi cea de-acum,

căci inima va privi-n inimă

şi orice cuvânt îşi va fi sieşi de prisos...

Sunt gelos pe poezie, deci...

Căci tare o iubesc!

Ce vede gâtul

Primăvara, doar atunci,

îi înflorea din stern,

prelungul gât de ghiocel.

Atunci, au poreclit-o pictorii,

girafa-n flăcări.

Ea le râdea în schimb,

cu mâna-n polul mort,

scuturând petale, gânduri,

simţiri ascunse-n colb.

Cânta or psalmi în birt,

or pietre în biserici,

mereu cu jumătăţi

de gură, de pahar...

De o huleau şi viii

şi câinii de la poartă,

că-n coru’ îngeresc,

au poreclit-o atunci,

drept cântăreaţa moartă.

N-a zis nici câr, nici mâr,

râdea cu vii petale,

un ghiocel prelung,

din pietre de biserici:

ea moarta cântăreaţă,

cu umbra de girafă,

se-nflăcăra atât:

la-a pictorului harfă.

Îşi îngânau prelung,

fado-uri de sub colb,

ea glasul şi el harfa,

cântate-n polul nord.

La un aşa concert,

toţi viii şi toţi câinii,

s-au aruncat în cai

să-şi nască două inimi.

Aplauda doar musca

şi se-auzea văzduhul,

ce-şi sângera o rană,

tăiat de ghiocel,

ce se-nălţa prelung,

să vadă peste zidul,

ce-l poreclise-atunci

Adamul meu, Tu , El.

Ea glasul şi el harfa,

se îngânau de-a caii-

un joc de-a îngeri galbini,

cântat la patru mâini;

Să sângereze cerul,

să vadă viii, câinii

că după zidul lumii,

egoic, dar finit,

stă încrustat amorul

ascuns în două inimi,

şi-i verde şi prelung,

în viu serafinit.

Meditaţie-n clar –obscur

Bufniţa privea întunericul,

tranşantă şi mută,

ea judecătorul din tribună.

Întunericul muţi şi el.

Vădit impresionat,

îşi luă jucăriile şi

se-aşeză cuminte-n minte.

Aşa se desfiinţă dreptul de veto.

Îşi creă de-ndată umbra,

un fel de pom mai strâmb,

nemaigândit până atunci de suflet.

Pe loc, se-nfiinţă egoul.

Din miile de ramuri,

tentaculi de-ntrebări,

căzuse fructul cunoaşterii- un con.

Într-un vârtej cu dopamină,

conul a născut pe Ohm.

Numaidecât s-a-nfiinţat Unul.

Prin ochiul-crăpătură,

se pândeau pe gaura cheii,

omul pe divin şi divinul pe om.

Se jucau val-vârtej,

mai în glumă, mai în serios,

îşi înfigeau cuţite pân-la os,

apoi se sărutau pe gură,

ca din saliva cu lut,

să se nască Adamul.

Bufniţa clipea-

spirala se-nchise brusc,

mai învârtindu-se încă.

Cu ochii mari, priveam în mine,

eu, bufniţa,

întunericul mut într-un colţ,

îngâna în continuu o mantră:

"priveşte mai adânc, tu în beznă,

priveşte, i-atâta lumină!"

Atunci, pentru prima dată,

întunericu-a privit în bufniţă.

Revelaţie-ntr-un pom

Treaptă cu treaptă,

din necaz în mai rău,

din mai rău în mai gri

pân’la pragul cel de sus;

acolo, tâmpla şi fruntea

coboară-n piept,

se-nfrăţesc şi se jură pe roşu,

să nu se uite,

să nu se ierte niciodată,

pentru gaura săpată tacticos,

de umbre, de ego,

după bunul lor plac

pentr-un moft, pentru-un  ifos.

Acolo, se sărută perete cu perete

şi-şi şoptesc cu buzele fierbinţi:

te-am aflat!

Acolo, se aude divin

Shakuhachi.

Urechea se-aţâţă,

s-audă ce alţii-au uitat,

ploaia, praful,

căderea unui înger.

Plăpândul lui geamăt,

prelung la infinit,

cutremură fiinţa.

Atunci, se deschid ochii.

Doar atunci, după căderea din pragul de sus,

învie inima;

şi ca orice înviere, se face negreşit

c-o coastă ruptă.

Ei, abia atunci, se cască ochii,

s-admire de îndată,

cum l-a înălţat copacul-cruce,

subtil, sub talpa dreaptă...