Cine mai are timp?

Dintre toate locurile de pe pământ și-a găsit să intre într-o biserică neterminată din Neptun, o stațiune mică de pe malul mării. Era trecut de 10 seara și între becurile de bâlci și muzicile amestecate, biserica străjuia cu o cruce slab luminată cu un soi de leduri portocalii. Un fel de ghiveci urban: mirosul de hamsii și gogoși proaste, cu benzină și apa mării, cu țipete de tot felul, râsete și oameni relaxați ce se-nghesuiau la o plimbare pe faleză.
Privit de sus, orașul ăsta mic și viu numai vara, îngloba în el toate contrariile ce se atrăgeau magnetic ca o piață plină de artizanate ieftine. Pe fundal se îmbibau cu dorința de a renunța la tot pentru liniștea eternă.
Pereții erau reci și goi. Nu văzuse până atunci o biserică fără frescă și totuși locul în sine purta întru totul haina retragerii și a păcii. O pace care vine doar prin plâns. Și-așa ar fi vrut să se ghemuiască pe scaun și să zacă acolo până la sfârșit.
Dintr-o boxă se auzeau rugăciunile dimineții. Îi plăceau, le zicea oricum din memorie și asta îi dădea un sentiment de casă.
Cu siguranță că lumea vine la mare să facă baie, sau să se îmbete, sau să se combine, sau toate la un loc. Cu siguranță că aici nu era locul sau timpul unei rugăciuni.
Sunt unele orașe care poartă în ele încă zăpușeală psihică de parcă vară ar fi necontenită.
Era bine cu pereții reci.
Își lipise capul de crucea de lemn și stătea acolo fără să clipească, fără să gândească. Se apucase cu mâinile de brațele crucii și tăcea...tăcerea de la început. Unde nu mai era nevoie de vorbe multe, de cântări, de psalmi, de nimic. Unde nu era nicio rușine că nu știai a te ruga cu alte pasaje scrise din prooroci.
Rugăciunea era un oftat.
O năpădi un plâns de dor, de singurul dor care înaltă, singurul dor atât de nelumesc încât ar fi numit de alții nebunie...sau în cel mai fericit caz i-ar spune: da, e nemulțumire cronică.
Ce ușor punem etichete.
Și-a acoperit fața în palme și ofta pierdută în podeaua care demult se topise.
Un copil îi apăru în față; a sărutat crucea fără să se mai închine și s-a uitat înspre ea plânsă, cu o seninătate de nedescris. Nici nu mai trebuia să facă semnul crucii când inimă lui venea deja deschisă pe toată înălțimea și toată lățimea. În toată simplitatea și inocență lui de copil i-a arătat cum se face. Cu bucurie.
Își amintea cum se ancora de cruce cu tot trupul ei, de și-ar fi lăsat în ea tot greul, ca și cum propria-i cruce i-ar fi apăsat umerii într-o urcare sisifică.
În corpul ei se instală o durere nouă, puternică, edificată doar sporadic, prin nostalgii. O durea inocența, o durea copilăria și tot timpul petrecut la bunici care nu se mai intoarcea niciodată. Scurgerea inexorabilă a timpului apăsa ca-ntr-o menghină tot suflul. Nimeni nu i-a spus că înaintarea în vârstă vine cu durere...și totuși ce mult s-a grăbit să crească.