Mâna mea dreaptă
alerga pe imaş,
în două degete,
subtil,
să n-o confunde
vulturul cu vreo insectă
şi să oprească, vai
mie!
capodopera,
ce-urma să fie.
Umărul sângera
desţelenit,
ca un arbore în
aşteptarea rădăcinii,
un fel de
reumatism târziu,
ce anunţa subit,
naşterea de
poezie.
M-am oglindit
apoi, ca marea ghicitoare,
care tăcea râzând
într-o ceaşcă de ceai,
de răsturna-n
suflarea-i,
tot Styxul de
corăbii,
şi alte vise
multe, cu izul lor de tei.
Viitorul, se pare
că nu l-am nimerit;
îmi tot dădea cu
virgulă, un număr,
ce doar Fibonacci,
ar fi fost
suficient de
nebun,
să-l împartă şi
să-l vadă de atâtea ori,
la nesfârşit.
Blestemam atunci,
tot frigul,
că-mi scutura din
oase nefiinţa
şi nu puteam
să-mbrăţişez pământul,
cumsecade.
Improvizam atunci,
cu-mpământare
îmbrăţişarea-mbrăţişată,
la tâmpla, care-şi
pâlpâia într-însa,
naşterea, desigur...
a unui
Dumnezeu albastru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu