Plăsmuind realitatea

Să știi...poeții n-au nevoie de familii: 
sunt însurați cu universul, 
sub streșini mulg pe rând comete, 
și nasc imaginar...doar versul.
Ei știu că valsul lor cu muza,
se face simplu, legănat,
dar veșnic,veșnic să o țină
la pieptul strâns, îmbrățișat.
Se plictisește repede, cu toane de femeie,
și dacă n-o țin cu dichis,
fuge ca stafia, într-o secundă,
iar actul creator,îndată...e ucis.
să vezi atunci ce gol se-ntinde:
să stai îngenuncheat de-o planșă albă,
supus ca morții și toți sfinții,
la ghilotina blândă, cu miros de nalbă...
mulți au plâns-o, și-au cântat-o,
în fel și chip, i-au dat și nume,
cum ea, iubita lor, făptură,
s-a dat pe sine...pentru lume.
Poeții n-au nevoie de familii,
nici de contracte trecătoare,
nu-și leagă-amorul în ștampile;
ei au iubiri... imaginare.

De-ale poetului

Cand crapa dimineata, tristetea imi astern,
cu ochii rosi ca vinul, pe note de Chopin.
Sa crape si paharul, sa cant cu bucurie,
inca o noapta lunga, pierduta-n insomnie...

Macar de-as suferi de-o dragoste ranita,
Sa simt ca din toti mortii, sunt cea mai rasarita,
Dar eu prefac cuvinte, din osul drept al coastei,
Si scriu ca toti poetii, plangand... de-amoru Artei.

Epistolă lui Richard

Un cal înaripat... de aș avea
Să conturez de sus nemaivăzutul,
Să îl hrănesc cu sânge și peltea
Să luăm în piept degrab’, neprevăzutul.

Ce mi-aș mai da regatul pentr-un cal,
Regatul meu de versuri și tristeți,
Ca un castel fragil, făcut la mal,
Mâncat de valuri, între dimineți.

Și marea îl mai scuipă printre dinți,
În scoicile ce țin ascunse perle,
Regatul meu- lăcașul unor sfinți,
Și cloaca-mi gândurilor rele.

Un cal înaripat...să-mi bucure privirea,
Frumos, ca un tablou de pus în ramă
Să-mi faca versul soră cu iubirea,
Ferice imigrant trecut la vamă...

Ce vede orbul

Ce frumos visa orbul pe bancă,

Îmbrăcat în lumină și ger.

Ce frumos era parcul de-odată,

Cișmigiul sub iarnă ...stingher.

Ce frumos mai dansa... ca un înger,

Când în brațe strângea doar un crin,

Pe zăpada, ca scursă din uger,

Transforma bucuria din chin.

Se-nălța mai frumos ca un flutur,

Ponositul meu beat și sarac,

El zărea din îngheț câte-un mugur.

Iară aripi năștea din stomac.

Ce stupid îngânau trecătorii,

Mai orbi decât orbul din parc,

Făr’ să simtă vreodată fiorii

Clipitei, când îngerii tac...

Odă insomniei

A venit ora insomniei :

 Mai apăsătoare decât moartea,

 Tăcută stă la pândă și așteaptă

 Să-și facă pe sub minte, calea.

 Se descălța tiptil și se ascunde

 Încet, sub perdeaua de gene

 Să-și facă dansul său, aieve

 Lascivă ca-ntru-n cerc cu iele.

 Se dă cumva…de ceasul nopții,

 Până o văd pe rând, poeții,

 Și-i singură ce le alină,

 Tristețea de la gândul morții.

 O țin și eu, stângaci în brațe,

 Ca pe un vechi prieten dus,

 Și iar ne povestim de veacuri,

 De parcă timpul n-a apus.

 Când o privesc indiferentă,

 Ori când îi dau în scris o jalbă,

 Cu trupu-i rece, feciorelnic

Ea-mi cântă înc-o noapte...albă.

 

 

 

  

A unsprezecea fericire

Cea din urmă fericire, s-a dat unui poet:

Cum n-a fost de cuviinţă s-o ia vreun arlechin,

i-a fost ingăduita, în traiul desuet,   

celui ce scrie veşnic, un rânjet în suspin.

Şoptită rar, încet, înscrisă doar cu ape,

s-a prefăcut în limfă, de-i sângera  în vers.

Ca pe o Taină Sfântă, el o ţinea aproape,

Însingurat şi sobru, fugar de univers.

Îl mai zăreau doar păsări, în lumea sa, tăcând,

Cum surâdea-n cerneluri la foaia fină, albă,

Căci numai el vedea, de ani şi ani la rând,

Îngerul prins în vorbe, cum zboară din silabă…

Omul nou

 

 Degeaba aruncați cu zaruri din Ursită,

 Să regăsiți în astre o veste potrivită

 La anul nou, știu bine, cum îmi zicea străbunul,

 Se deschidea tot cerul, de lumina pământul.

 

 Erau curați în suflet și simpli-n toată firea

 Și împărțeau frățește, din inimă, iubirea.

 Vedeau alai de îngeri, căci ei știau să creadă

 Iar nu ca cei de astăzi, ce au uitat să vadă.

 

 Se spune că și ochiul, văzând atâtea rele,

 Se opintise-n ceruri, atât, până la stele.

 Și li s-a dat ca șansă s-adauge în cuget:

 Iertare, bunătate, să le-nfloreasca-n suflet.

 

 Așa se înnoiesc și omul și pământul,

 De-și curățesc cu lacrimi, încet, întreg veștmântul.

 Așa renaște omul cu gândul bun drept crez,

 Căci actul din iubire, e veșnic, un botez.