duminică, 19 ianuarie 2014

A unsprezecea fericire

Cea din urmă fericire, s-a dat unui poet:
Cum n-a fost de cuviinţă s-o ia vreun arlechin,
i-a fost ingăduita, în traiul desuet,   
celui ce scrie veşnic, un rânjet în suspin.

Şoptită rar, încet, înscrisă doar cu ape,
s-a prefăcut în limfă, de-i sângera  în vers.
Ca pe o Taină Sfântă, el o ţinea aproape,
Însingurat şi sobru, fugar de univers.

Îl mai zăreau doar păsări, în lumea sa, tăcând,
Cum surâdea-n cerneluri la foaia fină, albă,
Căci numai el vedea, de ani şi ani la rând,
Îngerul prins în vorbe, cum zboară din silabă…




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu