Combinatorul,
Marele, ca oricare alt tip care se respectă,
Avea desigur
copii şi o nevastă,
Pe care o ţinea mereu,
ascunsă-n casă,
Ducând în
paralel, o viaţă desuetă,
De combina pe-ascuns
florile cu versuri,
În romanţe lungi şi
languroase,
De se-nmuiau pe
loc, îmbujorate.
Se bucura teribil
să le privească
Mijindu-le
cuminţi, abia ieşit, polenul.
Dar spre norocul
florilor de vară,
Combinatorul,
marele, nu era mai mult decât un trântor,
Romantic până peste poate,
Care nu se putea
abţine să le facă mândrelor
Jurăminte fierbinţi până la moarte.
Îşi elaborase atent
planul,
De a-şi lua sub
aripa-i protectoare,
Doar bobocii de
floare, prea naivi desigur
Sa rodească
spini, ca toate florile mature, de altfel.
Ce-i drept, îi
mai cădeau în plasă,
Unele flori,
trecute deja de-a doua tinereţe,
Prea leneşe să se
mai arunce-n alte zări.
Combinatorul
învârtea desigur mari afaceri,
Fiind licenţiat
deja în marketing,
Finanţe bănci şi
altele asemenea.
Tot norodu’ îl
privea cu admiraţie,
Cum de-nvârtea
atâtea lucruri minunate.
Mai puţin femeia
de serviciu de la bistro,
Care-l considera
cel puţin:
„un pişicher
încrezut şi sec”.
Aceasta-i zise aprig
într-o iarnă:
-
Mai
lasă dom’le aerele ăstea,
C-ai să te inneci de la atât polen!
-Doamnă, eu nu învârt numai polen,
Preferatele mele sunt desigur,
Combinaţiile de N luate câte K.
O pufinse râsu: Ia du-te şi combină frumuşel,
la altă masă! Eu am lucruri serioase de făcut.
Combinatorul, cum
era tradiţia, se retrase-n glorie,
Fâlfâind c-un
zumzet de aripi zgomotos,
Trântind cum se
cuvine uşa şi paharul,
Lăsând să i se
vadă lesne, dosul majestuos.
Balada spune ca
la lăsatul frigului,
Combinatorul îşi
aruncă haina fistichie
Şi se preschimbă
brusc... în trântor de familie.
