Tramvaiele mergeau
alene, puturoase,
şi-n spatele lor
se lungeau,
ca dâra unui
melc,
Visele, Viaţa şi Vara.
Se făcea toamnă;
iar de atâtea ploi,
Styxul dădea pe dinafară.
Tramvaiul meu nu
mai venea
şi aşteptam
cuminte,
ca la uşa unei biserici,
să-mi deschidă
controlorul
ori popa,
să le-arăt c-am la
piept,
strâns, biletul.
Ofta Bucureştiul
de oameni,
de maşini, de
asfalt, de claxoane,
dar al meu
tramvaiul, de patru,
nu venea să-mi
aducă de-al dracu’
Visele, Viaţa şi Vara,
lăsate pe bancă
la teatru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu