22 psaltic

Fiecăruia din noi i-a fost dat veacul,

Un veac de nemurire în iubire,

Şi totuşi ce te faci când vine ora?

Ora-fatidicul sfârşit, călăul bucuriei.

Şi totuşi ce te faci când clipa se preface timp?

Doar în galaxia necreată, mai înfrunzesc îngeri;

Acolo timpul se măsoară-n stele,

Acolo nu mai bate nimeni pe la uşi,

Căci toţi sunt Unul şi orice dor îşi e de-ajuns.

Acolo e locul de păşune unde m-ai sălăşluit,

Acolo e apa odihnei, ce doar îngerii-o sorb,

Acolo m-am uitat Sine pe Sine,

Tot rătăcind prin acest purgatoriu aberant.

Sine prin Sine- Lumină. Amin!

Psalm de joi

Doamne, iartă-mi deznădejdea,

Lumina mea, dă-mi-o bec în mormânt,

Să pot să fiu cenuşă-n soare-

Un spirit hai-hui, ce credea că se poate,

Eu, unul neîntreg şi-atât de preaplin,

De dumnezeiescul iubire.Amin!

Tablou cu lumânare

Nu soarele, ci lumânarea din Pateric e izvoară;

la ea, doar cerbii cu arepi s-adapă,

or rătăciţi, când îngeri, când oameni cu plugul,

brăzdează tot Raiul în lung şi în lat,

să vadă şi ei ce n-a văzut norodul:

întunericul, doar de lumânare-i luminat.

Ce tablou clar-obscur s-o deschide,

toţi blânzi şi tăcuţi dup-o zi de arat,

şezând la o masă şi calul şi omul,

se văd că-s acelaşi spirit- nălţat.

Într-un colţ albăstriu, Gavriil se-nfiripă,

zâmbind străveziu şi plăpând ca un abur,

cu glasul de flutur ce-ar voi să le zică:

Nu plângeţi, urcuşul miroase-a tămâie...

şi-i bine şi cald, sus aici, într-un staul!

Balada lui Don Quijote

tatălui meu, care a călărit cu Don Quijote, veacul

Din groapa timpului de aştrii,

s-a mai creat o galaxie,

cu lapte muls de ietromanţii,

ce au rescris Calea Lactee.

În ea se plimbă-un singur om,

un fel de-Adam ce sare gardul,

îmbrăţişat de gât cu-un pom,

căci nu va şti nicicând ce-i iadul.

Fugit de purgatoriul vieţii,

Şi-a luat cu dânsul doar mârţoaga,

să sară-ndată toţi pereţii,

pân’ ce i s-o toci scârtoaga.

Şi vântul, el oprea cu lancea-

taifun din griji şi joase temeri,

El, Don Quijote de la Mancha,

’şi-iubise crucea de pe umeri...

Cât mi-aş dori

Cât mi-aş dori să-mi ating îngerul cu-aripa,

să nu-mi mai stea în spate- privitorul mut la teatru,

ori în lături-zid de gânduri de-ndreptare,

să fim doar noi, faţă în faţă- oglinda-mi de neom în om.

Deasupra va veghea cel mai aprins luceafăr- clipa,

iar ceasul turn va bate ora fără timp, la fix, desigur,

să amintească apelor, naturii deopotrivă,

că strălucirea lor s-a prefăcut- conştiinţă divină.

Cât mi-aş dori să zic: miluieşte suflete al meu pe Domnul;

Să nu-mi mai stea la uşi-cerşetorul de căldură,

să-mi vină ghem la piept, sufletul meu- fetus astral.

Căci tare mult a umblat să îmi învie eul;

un eu infinit, cu rădăcini de lut;

un lut nefinisat, decât cu plâns, ce-nmoaie nefiinţa.

El, un fel de înger al meu, oglindă fără pene,

Singurul înger, uşor transparent, cald la pipăit,

atâta doar cât să nu fie vulgar, lumesc întocmai.

Atunci, doar atunci, suflete al meu,

am să scutur din mădulare vina- măduva poroasă,

ca în sfârşit să pot zice:

Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, bucuroasa!

La Enoh, chemare

Odată, la sfârşit de an,

se-oprise inima în veac,

cu iz de mir, cu iz de fum,

în paşii surzi ce-i desprindeam,

de loc, de om şi chiar de trup,

la uşa care-mi bătea toaca,

să îmi deschidă Sfântul Duh.

Nici eu nu ştiu cum aşteptam,

prin viii morţi şi morţii vii,

eu cal, ori câine- spirit alb,

pe jos, la Belzebut în prag,

cu-un pas în urmă, altu-n faţă,

cătând să prefac smoala-n gheaţă.

Aveam să aflu mai apoi,

de ce plângeam fără motiv,

din ochiul drept, din ochiul stâng,

un dor astral de mai demult,

din Raiu-n care am să şad,

căci plânsu-mi a topit un iad...