Sonet de-nsingurare

Eu ştiu ca ai sǎ pleci cu gândul meu de varǎ;
Cǎ-n ochi o sǎ îmi creascǎ mǎreţe insomnii.
În loc sǎ îmi plimb geana-n raza ce coboarǎ,
Eu oi cuprinde zarea sǎ vǎd c-ai sǎ mai vii.
Te sorb cum soarbe cerbul din apa de izvoarǎ,
Cu un nesaţ de tine, ce nu-l pot stǎvili.
-Tu, chip iubit cu urǎ, rǎspunde-mi într-o doarǎ:
Aşa e cǎ prin viaţǎ, pǎşesc toţi morţii vii?
La braţ cu absenţa, mǎ-ntunec întru searǎ,
Cu foşnet smuls din gânduri albastre şi pustii.
Mǎ-ntomn întru uitare, cu bezna ce coboarǎ,
De n-ai sǎ poţi iubite, tot braţul meu sǎ-l ţii!
Iubirea mea îţi strigǎ cu plâns de cǎlimarǎ:
- Întru eternitate, tu, domnul meu sǎ-mi fii!

Concert

Mi-a plâns sufletul cu pietre,
ce îmi dǎrâmau pereţii
şi îmi strǎbǎteau pomeţii
cu urzelile-mi drept zestre.

Mi-a râs pasu-n calea care
înǎlţa la zǎri doar dorul
şi din spini sǎ îmi iau zborul
spre lumina ce rǎsare.

Se-mbrǎca în glas de clopot,
schitul ce slǎvea-n cântul
bucurii trezind pǎmântul,
revǎrsate ca un ropot.

Concerta pǎdurea-n cor,
cu vuiet surd, în sori apus
pe-un portativ de nori,condus
de-Nalt Mǎiastrul Dirijor...

Azi

Azi n-am murit în van:
În pieptu-mi dau sǎ creascǎ
simţiri ce sunt înscrise,
cu mâna îngereascǎ.

Azi, a putrezit sǎmânţa:
Din pietre-o sǎ rodeascǎ
un suflet alb, de trupu-mi rupt,
spre viaţa nelumeascǎ.

Azi mi-s femeia pǎcǎtoasǎ;
iarǎ pe la tǎlpi Îi plâng:
-Iatǎ-mǎ, aici sunt Doamne!
tot Te strig dintr-un mormânt…

Origini

Eu m-am nǎscut din râs de ploi;
pǎrinţi, mi-au fost doar norii
şi am crescut sub pomii goi,
muşcând cu dor toţi sorii.

Eu n-am pǎşit pe-acest pǎmant,
absentǎ-am fost tot timpul,
de-aş fi purtat mǎcar în gând
pe Cel ce-mi e Cuvantul.

Eu n-am ştiut de al tau glas,
nici tu de-o mângâiere
şi-aş fi oprit mǎcar un ceas
cu umbra-ţi în tǎcere.

Eu am fost înger rǎtǎcit
de obştea cea cereascǎ ,
şi-n Maica Sfântǎ a voit,
azi, iarǎ sǎ renascǎ…

Suspin

La un dialog cu umbra-mi,
dezbǎteam trecuturi, vise,
încotro s-a pierdut suflu-mi
când la El nu ma gândisem.

Tot ma rǎtǎceam prin Eve,
înclinate spre pǎcat,
ce pǎşeau din Rai alene
pentru vreun cotor uscat.

Mǎ prindeam în hori cu iele,
printre dansuri pǎmânteşti,
tot uitând de dor de stele
şi de vocile cereşti.

Fost-am toate laolaltǎ,
slute şi fǎr' de folos,
Baremi de-aş fi fost o piatrǎ
de sub pasul lui Hristos...

Chemarea

Dar vino, Doamne cu ruga mea din zori,
trezeşte-mi suflul adormit în înger,
lumineazǎ scena orbilor actori,
pe care-mi joc rolul, într-un colţ mizer!

Chip al eternitǎţii, coboarǎ-n noi,
lumineazǎ coasta, smulsǎ din tine,
fereşte-mi pasul de beznǎ de apoi
înalţǎ-mǎ, sǎ nu apun în mine!

Florala

In gandu-mi infloresc magnolii
De-o nebuna primavara,
Cu parfumu-ti scurs din zodii
Ce te-adulmeca pe-o nara.

Din falange-mi rasar ramuri
Sa-ti mangaie fruntea-n stele,
Cand din do imi cresteau stihuri,
De ma infrunzeam cu ele.

Si cu buzele-mi sorb ceruri
Din albastru-ti nesecat,
Care-ti sarutau doar norii
Scursi in irusu-mi plouat.

Doar din trunchiu-mi rup o coasta
Sa te-mbrace in frigul iernii,
Care-n trupu-ti sa graiasca:
“rau ma doare umbra ierbii!”




Mustrarea

Ma trezise un inger de amiaza,
Mustrandu-ma ca am gresit cuvantul “viata”
Ca-n loc sa imi traiesc uimirea,
Eu stam sa-mi numar nemurirea.
Nepricepand ca Unu-i Unul,
Imi plimbam Doiul ca nebunul,
Si cu iubirea-n plete drept cobai,
Tot pipaiam cu geana
Apusul meu din Rai.



Tu

Scriu povesti de nedescris unui “tu” creat in mine,
Gravate-n fum de-albastru incins.
Scriu si basme cu orbite si doi sateliti,
Far’ de final,ci doar cu ruga.
Scriu in pleoape-mi ce apun un dor
Si-ti cer in vesnicie : “te rog, naste-ma!”



Presentiment marin

Am fost pescar narghiloman,
Ce isi scuipa trecutul,
Visand prin port ca Magellan
s-atinga neinceputul.

Simtirea-n prora-o sprijineam,
Iar in navod gandirea,
Din amfora cu vise beam
Imbratisand nemarginirea.

C-un ochi de scoica procream
Naiade-n mintea nuda,
Cand eu in triton pescuiam,
Gandind o moarte cruda.

Si timpu-n val il masuram
Scurtandu-mi din picioare,
Iar eu ca orbul conturam
Vreo barca salvatoare.




Cine sunt?

Sunt râul scurs dintru Hristos,
În trupu-mi veşnic de prisos,
Ce-arunca-n val de gand credinta,
In vena care-si cere mut sentinta.

Sunt cerul muls din alb de nori,
Alunecand spre negrul dintr sori,
Ce-inchide in retina poarta
Cand omoram lumina cu lopata.

Sunt nota-n cant de heruvim,
Gravata-n Do major de clavecin,
Ce dirijeaza vantu-n copertine
Vuind a moarte printre vine.

Sunt teatrul fara scene-n viata,
Ce-si joaca actul de paiata,
Ranjind oglinzii hatru ca un caine,
Caci mi-s mortul de ieri si de poimaine.