Apăsare

Mă macină timpul ca un ponton de malul marii

și clipa se transformă-n dune de nisip,

pe care le admir plângând, și-aș da uitării

că viața și cu moartea sunt doar un arhetip.

Mă rod secundele, ca moliile lâna,

cu gura lor hulpavă, mă mușcă pân-la os

și la bunici le-aș strânge îndată mâna,

să redevin copil, la toate curios.

Mă strânge dintr-o parte veșnicia,

și-mi bate tot mai ritmic într-o tâmplă,

mi-aș îmbraca pe trup, pe loc, copilăria,

să știu că doar prezentul e tot ce se întâmplă.

M-a sfredelit de tot, până la suflet,

timpul acesta crud, ce duce nicăieri,

și morții îi aud șoptind, ca într-un cuget:

ca noi veți fi voi mâine, ca voi am fost noi ieri.